Noutati geografice curioase
2 participanți
Pagina 1 din 2
Pagina 1 din 2 • 1, 2
Noutati geografice curioase
Aici veti afla niste lucruri foarte interesante, care merita stiute!
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Cum arăta cel mai vechi dinozaur?
Anterior cu 10-15 milioane de ani celor mai vechi dinozauri cunoscuţi până de curând - şi cu 150 de milioane de ani mai vechi decât T. rex -, pe teritoriul de azi al Tanzaniei trăia o specie denumită Nyasasaurus parringtoni, care este, la ora actuală, cel mai vechi dinozaur pe care îl cunoaştem.
Paleontologii de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, Marea Britanie, afirmă că dinozaurul era de mărimea unui câine labrador, având însă o coadă foarte lungă, de un metru şi jumătate.
Fosilele descoperite sunt reprezentate de câteva coaste şi oase ale membrelor anterioare, astfel încât paleontologii nu au mult material din care să extragă direct informaţii; de aceea, au recurs la analogii cu alte specii de talie şi formă similare, care au trăit aproximativ în aceeaşi perioadă.
Astfel, se crede că Nyasasaurus parringtoni era un animal biped, deoarece majoritatea speciilor timpurii de dinozauri erau bipede.
Deşi, în lipsa unor dinţi fosili, e dificil de dedus care era regimul alimentar al unei specii de vertebrat, oamenii de ştiinţă cred că Nyasasaurus parringtoni se hrănea, la fel ca şi alte specii foarte vechi de dinozauri, cu vertebrate mărunte, insecte şi plante.
Puţinele rămăşiţe au permis, totuşi, estimarea taliei animalului; dinozaurul avea o lungime de 2-3 metri, din care coada reprezenta circa jumătate.
Datorită taliei sale mici, trăia probabil „în umbra” speciilor mult mai mari de reptile care populau Pământul în acea perioadă.
Oasele fosilizate au fost găsite pe teritoriul Tanzaniei, iar denumirea de Nyasasaurus parringtoni provine din numele lacului Nyasa (numit şi lacul Malawi, unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii, întinzându-se pe teritoriile statelor Tanzania, Mozambic şi Malawi) şi de la numele lui Rex Parrington, un paleontolog de la Universitatea Cambridge care a colectat fosilele în anii 1930.
Fosilele (coaste şi un os humerus, al părţii de sus a membrului anterior) pe baza cărora a fost descrisă specia Nyasasaurus parringtoni se găsesc la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, iar un al doilea set de fosile, ale altui exemplar al aceleiaşi specii, se află la Cape Town.
Descoperirea acestei specii arată că dinozaurii au apărut mai devreme decât se credea şi infirmă teoria conform căreia dinozaurii s-ar fi diversificat rapid şi spectaculos spre sfârşitul Triasicului; o astfel de explozie evolutivă nu a fost observată la niciun alt grup care a trăit în acea perioadă.
Fosilele găsite în Tanzania dezvăluie existenţa unor caracteristici comune dinozaurilor timpurii şi rudelor acestora.
De exemplu, ţesutul osos din osul humerus (al „braţului”) are un aspect „dezordonat”, nu crescut în straturi ordonate; această trăsătură, este caracteristică animalelor cu o creştere rapidă - o particularitate prezentă şi la dinozauri, în special la formele vechi.
De asemenea, osul braţului are o creastă bine dezvoltată, pe care se prindeau muşchii segmentului anatomic respectiv; această creastă deltopectorală alungită, cum o numesc specialiştii, este şi ea o trăsătură comună tuturor dinozaurilor timpurii.
Toate aceste caracteristici au ajutat la stabilirea poziţiei speciei în arborele filogenetic al dinozaurilor, unde Nyasasaurus parringtoni reprezentă, pentru moment, cea mai veche specie cunoscută.
Anterior cu 10-15 milioane de ani celor mai vechi dinozauri cunoscuţi până de curând - şi cu 150 de milioane de ani mai vechi decât T. rex -, pe teritoriul de azi al Tanzaniei trăia o specie denumită Nyasasaurus parringtoni, care este, la ora actuală, cel mai vechi dinozaur pe care îl cunoaştem.
Paleontologii de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, Marea Britanie, afirmă că dinozaurul era de mărimea unui câine labrador, având însă o coadă foarte lungă, de un metru şi jumătate.
Fosilele descoperite sunt reprezentate de câteva coaste şi oase ale membrelor anterioare, astfel încât paleontologii nu au mult material din care să extragă direct informaţii; de aceea, au recurs la analogii cu alte specii de talie şi formă similare, care au trăit aproximativ în aceeaşi perioadă.
Astfel, se crede că Nyasasaurus parringtoni era un animal biped, deoarece majoritatea speciilor timpurii de dinozauri erau bipede.
Deşi, în lipsa unor dinţi fosili, e dificil de dedus care era regimul alimentar al unei specii de vertebrat, oamenii de ştiinţă cred că Nyasasaurus parringtoni se hrănea, la fel ca şi alte specii foarte vechi de dinozauri, cu vertebrate mărunte, insecte şi plante.
Puţinele rămăşiţe au permis, totuşi, estimarea taliei animalului; dinozaurul avea o lungime de 2-3 metri, din care coada reprezenta circa jumătate.
Datorită taliei sale mici, trăia probabil „în umbra” speciilor mult mai mari de reptile care populau Pământul în acea perioadă.
Oasele fosilizate au fost găsite pe teritoriul Tanzaniei, iar denumirea de Nyasasaurus parringtoni provine din numele lacului Nyasa (numit şi lacul Malawi, unul dintre cele mai mari lacuri ale lumii, întinzându-se pe teritoriile statelor Tanzania, Mozambic şi Malawi) şi de la numele lui Rex Parrington, un paleontolog de la Universitatea Cambridge care a colectat fosilele în anii 1930.
Fosilele (coaste şi un os humerus, al părţii de sus a membrului anterior) pe baza cărora a fost descrisă specia Nyasasaurus parringtoni se găsesc la Muzeul de Istorie Naturală din Londra, iar un al doilea set de fosile, ale altui exemplar al aceleiaşi specii, se află la Cape Town.
Descoperirea acestei specii arată că dinozaurii au apărut mai devreme decât se credea şi infirmă teoria conform căreia dinozaurii s-ar fi diversificat rapid şi spectaculos spre sfârşitul Triasicului; o astfel de explozie evolutivă nu a fost observată la niciun alt grup care a trăit în acea perioadă.
Fosilele găsite în Tanzania dezvăluie existenţa unor caracteristici comune dinozaurilor timpurii şi rudelor acestora.
De exemplu, ţesutul osos din osul humerus (al „braţului”) are un aspect „dezordonat”, nu crescut în straturi ordonate; această trăsătură, este caracteristică animalelor cu o creştere rapidă - o particularitate prezentă şi la dinozauri, în special la formele vechi.
De asemenea, osul braţului are o creastă bine dezvoltată, pe care se prindeau muşchii segmentului anatomic respectiv; această creastă deltopectorală alungită, cum o numesc specialiştii, este şi ea o trăsătură comună tuturor dinozaurilor timpurii.
Toate aceste caracteristici au ajutat la stabilirea poziţiei speciei în arborele filogenetic al dinozaurilor, unde Nyasasaurus parringtoni reprezentă, pentru moment, cea mai veche specie cunoscută.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
NASA va mai trimite un rover pe Marte în 2020, urmând ca în 2030 astronauţii să viziteze Planeta Roşie
NASA a anunţat că intenţionează să trimită un alt rover pe Marte, după Curiosity, urmând ca misiunea să aibă loc în 2020. De asemenea, agenţia spaţială americană va juca un rol secund în misiunile planificate de Agenţia Spaţială Europeană (ESA). Dacă toate aceste misiuni vor fi duse la bun sfârşit, NASA doreşte să trimită astronauţi pe orbita Planetei Roşii în cursul deceniului 2030.
La începutul acestui an, agenţia spaţială americană dorea să renunţe la participarea la proiectele ESA, din cauza unor reduceri bugetare. Din acest motiv, oficialităţile europene au iniţiat discuţii cu oficialii ruşi, solicitându-le acestora să preia sarcinile NASA. Misiunile agenţiei spaţiale europene vor consta în elaborarea unei hărţi cu sursele de gaz metan de pe Marte şi forarea în solul acestei planete pentru a identifica dovezi care să ateste prezenţa formelor de viaţă.
În cadrul unei conferinţe de presă organizate ieri de NASA, administratorul asociat John Grunsfeld a anunţat că, în cele din urmă, NASA nu va renunţa la participarea în proiectele ESA. Pentru misiunea din 2016 NASA urmează să furnizeze sistemul de comunicaţii, iar la misiunea din 2018 agenţia americană va contribui un aparat de analiză moleculară, cu care urmează să fie dotat roverul ExoMars. Grunsfeld a subliniat că agenţiile spaţiale ruse vor rămâne, la rândul lor, partenere în misiunile spaţiale europene.
De asemenea, oficialul NASA a anunţat că oamenii de ştiinţă vor începe îndată să lucreze la realizarea roverului care va fi lansat spre Marte în 2020. Oficialii americani nu au dezvăluit care va fi numele roverului şi nici obiectivele ştiinţifice ale acestuia. Pentru a reduce costurile şi riscul unor greşeli de proiectare, designul noului rover se va inspira din cel al roverului Curiosity.
Grunsfeld a declarat că NASA susţine obiectivul preşedintelui Barack Obama, care doreşte ca oamenii să călătorească spre Marte. De aceea, agenţia spaţială americană a anunţat că „misiunea din 2020 constituie un pas important pentru realizarea unor obiective ştiinţifice importante, ce ne aduc mai aproape de realizarea obiectivului trasat de preşedinte – trimiterea unui echipaj uman pe orbita planetei Marte în cursul anilor 2030”.
NASA a anunţat că intenţionează să trimită un alt rover pe Marte, după Curiosity, urmând ca misiunea să aibă loc în 2020. De asemenea, agenţia spaţială americană va juca un rol secund în misiunile planificate de Agenţia Spaţială Europeană (ESA). Dacă toate aceste misiuni vor fi duse la bun sfârşit, NASA doreşte să trimită astronauţi pe orbita Planetei Roşii în cursul deceniului 2030.
La începutul acestui an, agenţia spaţială americană dorea să renunţe la participarea la proiectele ESA, din cauza unor reduceri bugetare. Din acest motiv, oficialităţile europene au iniţiat discuţii cu oficialii ruşi, solicitându-le acestora să preia sarcinile NASA. Misiunile agenţiei spaţiale europene vor consta în elaborarea unei hărţi cu sursele de gaz metan de pe Marte şi forarea în solul acestei planete pentru a identifica dovezi care să ateste prezenţa formelor de viaţă.
În cadrul unei conferinţe de presă organizate ieri de NASA, administratorul asociat John Grunsfeld a anunţat că, în cele din urmă, NASA nu va renunţa la participarea în proiectele ESA. Pentru misiunea din 2016 NASA urmează să furnizeze sistemul de comunicaţii, iar la misiunea din 2018 agenţia americană va contribui un aparat de analiză moleculară, cu care urmează să fie dotat roverul ExoMars. Grunsfeld a subliniat că agenţiile spaţiale ruse vor rămâne, la rândul lor, partenere în misiunile spaţiale europene.
De asemenea, oficialul NASA a anunţat că oamenii de ştiinţă vor începe îndată să lucreze la realizarea roverului care va fi lansat spre Marte în 2020. Oficialii americani nu au dezvăluit care va fi numele roverului şi nici obiectivele ştiinţifice ale acestuia. Pentru a reduce costurile şi riscul unor greşeli de proiectare, designul noului rover se va inspira din cel al roverului Curiosity.
Grunsfeld a declarat că NASA susţine obiectivul preşedintelui Barack Obama, care doreşte ca oamenii să călătorească spre Marte. De aceea, agenţia spaţială americană a anunţat că „misiunea din 2020 constituie un pas important pentru realizarea unor obiective ştiinţifice importante, ce ne aduc mai aproape de realizarea obiectivului trasat de preşedinte – trimiterea unui echipaj uman pe orbita planetei Marte în cursul anilor 2030”.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Imagini extraordinare: un timelapse surprinde uimitorii munţi germani
„Amazing Mountains” este un video realizat prin tehnica time-lapse şi surprinde regiunea muntoasă Allgäu, din sudul Germaniei.
Montajul şi imaginile au fost realizate de Jonathan Besler de-a lungul a 12 luni. În toată această perioadă, fotograful a realizat aproximativ 20.000 de imagini, dintre care a selectat doar jumătate pentru a crea timpelapse-ul.
Scopul a fost acela de a arăta lumii cât de frumoasă este regiunea în diferite sezoane şi momente ale lumii.
Mai exact, fotografiile au fost realizat în localităţile: Hinterstein, Bad Hindelang, Oberjoch, Sonthofen, Burgberg, Oberstdorf, Hüttenberg şi Gunzesried.
„Amazing Mountains” este un video realizat prin tehnica time-lapse şi surprinde regiunea muntoasă Allgäu, din sudul Germaniei.
Montajul şi imaginile au fost realizate de Jonathan Besler de-a lungul a 12 luni. În toată această perioadă, fotograful a realizat aproximativ 20.000 de imagini, dintre care a selectat doar jumătate pentru a crea timpelapse-ul.
Scopul a fost acela de a arăta lumii cât de frumoasă este regiunea în diferite sezoane şi momente ale lumii.
Mai exact, fotografiile au fost realizat în localităţile: Hinterstein, Bad Hindelang, Oberjoch, Sonthofen, Burgberg, Oberstdorf, Hüttenberg şi Gunzesried.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Uzina de piese de schimb de pe Lună: vom putea printa obiecte 3-D din rocă selenară
Este evident cât de utilă ar putea fi o asemenea instalaţie: în cursul viitoarelor misiuni cu echipaj uman de pe Lună - sau chiar de pe Marte - vor putea fi fabricate, la faţa locului, unelte, elemente de construcţie sau piese de schimb, pornind de la materialele aflate la îndemână pe respectivul corp ceresc.
Experimentele din cadrul acestui proiect sunt realizate de cercetătorii de la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Ingineria Materialelor din cadrul Universităţii de Stat Washington, SUA.
„Sună a science fiction, dar este realmente posibil”, afirmă prof. Amit Bandyopadhyay, care, împreună cu colegii săi, a publicat recent o lucrare în periodicul Rapid Prototyping Journal, arătând cum ar putea fi printate obiecte tridimensionale din material selenar.
Amit Bandyopadhyay şi colega sa Susmita Bose sunt doi binecunoscuţi experţi în ingineria materialelor şi în printarea 3-D, renumiţi pentru lucrările lor în domeniul creării de materiale asemănătoare osului, destinate implanturilor ortopedice.
NASA a iniţiat o colaborare cu cei doi specialişti pentru a cerceta posibilitatea de a printa obiecte tridimensionale pornind de la rocă selenară.
Din cauza costurilor foarte mari ale călătoriilor spaţiale, se tinde către limitarea drastică a încărcăturii astronavelor. Instalarea unor colonii umane pe Lună sau pe Marte ar necesita, din această cauză, utilizarea unor tehnologii care să permită fabricarea la faţa locului a unor piese necesare pentru construcţii sau reparaţii, folosind materialele aflate la îndemână.
Printarea 3-D permite producerea unor obiecte tridimensionale pornind de la schiţele realizate cu ajutorul programelor de proiectare pe computer, „tipărind” obiectul strat cu strat, din materiale încălzite până la temperatura de topire.
Pentru a testa posibilitatea utilizării acestei tehnologii şi în mediul extraterestru, NASA a furnizat celor doi specialişti 10 kg de imitaţie de regolit selenar, un material fabricat în laborator pentru a fi folosit în proiecte de cercetare şi care imită stratul superficial de sol selenar, cu textură fină, rezultat în urma proceselor de eroziune a rocilor de pe Lună.
Cercetătorii nu ştiau cum se va comporta materialul - care are în compoziţie oxizi de siliciu, aluminiu, calciu, fier şi magneziu - şi dacă se va topi, pentru a putea fi folosit. Dar au constatat că se comportă aproximativ ca dioxidul de siliciu (care se foloseşte pentru fabricarea sticlei) şi au reuşit să printeze din el câteva forme simple, demonstrând astfel, în premieră, că se pot fabrica obiecte prin tehnologia printării tridimensionale, din materiale asemănătoare cu cele de pe Lună.
”Nu arată nemaipomenit, dar se poate face ceva cu ele”, a spus prof. Bandyopadhyay despre obiectele obţinute.
Tehnologia printării 3-D permite şi ajustări ale procesului în funcţie de necesităţi; după cum spune prof. Bose, „putem controla atât compoziţia, cât şi forma obiectului.”
De exemplu, dacă ar fi nevoie de un material de construcţie mai rezistent, s-ar putea folosi rocă selenară în amestec cu anumiţi aditivi aduşi de pe Pământ. În viitor, cei doi cercetători speră să demonstreze că materialul selenar poate fi utilizat, de asemenea, pentru a face reparaţii ale unor obiecte avariate.
Este evident cât de utilă ar putea fi o asemenea instalaţie: în cursul viitoarelor misiuni cu echipaj uman de pe Lună - sau chiar de pe Marte - vor putea fi fabricate, la faţa locului, unelte, elemente de construcţie sau piese de schimb, pornind de la materialele aflate la îndemână pe respectivul corp ceresc.
Experimentele din cadrul acestui proiect sunt realizate de cercetătorii de la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Ingineria Materialelor din cadrul Universităţii de Stat Washington, SUA.
„Sună a science fiction, dar este realmente posibil”, afirmă prof. Amit Bandyopadhyay, care, împreună cu colegii săi, a publicat recent o lucrare în periodicul Rapid Prototyping Journal, arătând cum ar putea fi printate obiecte tridimensionale din material selenar.
Amit Bandyopadhyay şi colega sa Susmita Bose sunt doi binecunoscuţi experţi în ingineria materialelor şi în printarea 3-D, renumiţi pentru lucrările lor în domeniul creării de materiale asemănătoare osului, destinate implanturilor ortopedice.
NASA a iniţiat o colaborare cu cei doi specialişti pentru a cerceta posibilitatea de a printa obiecte tridimensionale pornind de la rocă selenară.
Din cauza costurilor foarte mari ale călătoriilor spaţiale, se tinde către limitarea drastică a încărcăturii astronavelor. Instalarea unor colonii umane pe Lună sau pe Marte ar necesita, din această cauză, utilizarea unor tehnologii care să permită fabricarea la faţa locului a unor piese necesare pentru construcţii sau reparaţii, folosind materialele aflate la îndemână.
Printarea 3-D permite producerea unor obiecte tridimensionale pornind de la schiţele realizate cu ajutorul programelor de proiectare pe computer, „tipărind” obiectul strat cu strat, din materiale încălzite până la temperatura de topire.
Pentru a testa posibilitatea utilizării acestei tehnologii şi în mediul extraterestru, NASA a furnizat celor doi specialişti 10 kg de imitaţie de regolit selenar, un material fabricat în laborator pentru a fi folosit în proiecte de cercetare şi care imită stratul superficial de sol selenar, cu textură fină, rezultat în urma proceselor de eroziune a rocilor de pe Lună.
Cercetătorii nu ştiau cum se va comporta materialul - care are în compoziţie oxizi de siliciu, aluminiu, calciu, fier şi magneziu - şi dacă se va topi, pentru a putea fi folosit. Dar au constatat că se comportă aproximativ ca dioxidul de siliciu (care se foloseşte pentru fabricarea sticlei) şi au reuşit să printeze din el câteva forme simple, demonstrând astfel, în premieră, că se pot fabrica obiecte prin tehnologia printării tridimensionale, din materiale asemănătoare cu cele de pe Lună.
”Nu arată nemaipomenit, dar se poate face ceva cu ele”, a spus prof. Bandyopadhyay despre obiectele obţinute.
Tehnologia printării 3-D permite şi ajustări ale procesului în funcţie de necesităţi; după cum spune prof. Bose, „putem controla atât compoziţia, cât şi forma obiectului.”
De exemplu, dacă ar fi nevoie de un material de construcţie mai rezistent, s-ar putea folosi rocă selenară în amestec cu anumiţi aditivi aduşi de pe Pământ. În viitor, cei doi cercetători speră să demonstreze că materialul selenar poate fi utilizat, de asemenea, pentru a face reparaţii ale unor obiecte avariate.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Este oficial: pe planeta Mercur a fost descoperită apă sub formă de gheaţă!
Naveta MESSENGER a descoperit că la polul nord al planetei Mercur se găseşte apă sub formă de gheaţă.
Suprafaţa planetei Mercur este suficient de fierbinte în anumite locuri pentru a topi plumbul, însă la poli condiţiile „iernatice” sunt ideale pentru apa sub formă de gheaţă. Cercetătorii au descoperit că aici se găsesc trilioane de tone de gheaţă aflate în cratere, fiind suficientă gheaţă pentru a umple 20 de miliarde de patinoare olimpice.
Gheaţa pare să fie mult mai pură decât gheaţa ce se găseşte în craterele Lunii, ceea ce sugerează că planeta cea mai apropiată de Soare este o „capcană” mai bună pentru materialele îngheţate transportate de comete şi asteroizi.
În ciuda temperaturii de 400 °C înregistrate la suprafaţa planetei Mercur, solul craterelor polare este în permanenţă umbrit, deoarece axa rotaţională a planetei este perpendiculară pe planul orbital, astfel că polii nu se îndreaptă niciodată către Soare.
Cercetătorii au bănuit încă de acum 20 de ani că la polii planetei s-ar putea găsi apă; atunci când zona polară a fost scanată de pe Terra cu ajutorul unui radar, rezultatele sugerau că în anumite regiuni se găseşte gheaţă groasă de câţiva metri. Însă „radarul nu identifică doar gheaţa. Putea să fie vorba şi de sulf”, a explicat David Lawrence, cercetător la Universitatea Johns Hopkins.
Acum, cercetătorii au obţinut trei dovezi diferite pentru a susţine ipoteza apei în formă de gheaţă. Pulsaţii laser în infraroşu trimise către Mercur de naveta MESSENGER au identificat regiuni luminoase în interiorul a nouă cratere din apropierea polului nord al planetei. Aceste regiuni luminoase, despre care se crede că apă în formă de gheaţă, coincid cu locurile ultra-friguroase identificate într-un model termic al planetei, unde temperatura nu este niciodată mai mare de –170 °C.
O altă echipă a identificat în aceeaşi regiune, folosind un spectometru, semnătura hidrogenului, ceea ce sugerează la rândul său prezenţa apei. „Apa nu este doar cea mai bună explicaţie, pur şi simplu nu vedem o altă explicaţie în care toate aceste date să fie simultan adevărate”, a declarat Lawrence, coordonatorul echipei care a identificat hidrogenul.
De unde a venit apa? Zonele strălucitoare identificate de naveta MESSENGER sunt înconjurate de un teren mai închis la culoare, ce primeşte mai multă lumină şi căldură de la soare. Analizele efectuate de naveta NASA sugerează că în această zonă mai închisă la culoare se găseşte un strat de material cu o grosime de 10 centimetri care este aşezat peste gheaţă, protejând-o.
Acest material închis la culoare ar putea fi alcătuit din hidrocarburi complexe ce au rezultat în urma impactului cometelor sau a asteroizilor cu planeta, afirmă David Paige, cercetător la University of California.
Paige şi colegii săi sugerează că atunci când corpuri cereşti îngheţate se ciocnesc de Mercur, componentele lor migrează de-a lungul timpului prin vaporizarea şi precipitarea repetată către poli, unde rămân blocate în craterele friguroase.
Chiar şi acolo, lumina soarelui va atinge uneori părţi ale interioarelor craterelor, vaporizând apa îngheţată şi lăsând în urmă depozite de hidrocarburi care, în timp, devin mai groase şi mai închise la culoare pe măsură ce sunt alterate chimic de lumina solară.
Cercetătorii estimează că gheaţa de pe Mercur este relativ „tânără”, având o vârstă de numai 50 de milioane de ani.
Naveta MESSENGER a descoperit că la polul nord al planetei Mercur se găseşte apă sub formă de gheaţă.
Suprafaţa planetei Mercur este suficient de fierbinte în anumite locuri pentru a topi plumbul, însă la poli condiţiile „iernatice” sunt ideale pentru apa sub formă de gheaţă. Cercetătorii au descoperit că aici se găsesc trilioane de tone de gheaţă aflate în cratere, fiind suficientă gheaţă pentru a umple 20 de miliarde de patinoare olimpice.
Gheaţa pare să fie mult mai pură decât gheaţa ce se găseşte în craterele Lunii, ceea ce sugerează că planeta cea mai apropiată de Soare este o „capcană” mai bună pentru materialele îngheţate transportate de comete şi asteroizi.
În ciuda temperaturii de 400 °C înregistrate la suprafaţa planetei Mercur, solul craterelor polare este în permanenţă umbrit, deoarece axa rotaţională a planetei este perpendiculară pe planul orbital, astfel că polii nu se îndreaptă niciodată către Soare.
Cercetătorii au bănuit încă de acum 20 de ani că la polii planetei s-ar putea găsi apă; atunci când zona polară a fost scanată de pe Terra cu ajutorul unui radar, rezultatele sugerau că în anumite regiuni se găseşte gheaţă groasă de câţiva metri. Însă „radarul nu identifică doar gheaţa. Putea să fie vorba şi de sulf”, a explicat David Lawrence, cercetător la Universitatea Johns Hopkins.
Acum, cercetătorii au obţinut trei dovezi diferite pentru a susţine ipoteza apei în formă de gheaţă. Pulsaţii laser în infraroşu trimise către Mercur de naveta MESSENGER au identificat regiuni luminoase în interiorul a nouă cratere din apropierea polului nord al planetei. Aceste regiuni luminoase, despre care se crede că apă în formă de gheaţă, coincid cu locurile ultra-friguroase identificate într-un model termic al planetei, unde temperatura nu este niciodată mai mare de –170 °C.
O altă echipă a identificat în aceeaşi regiune, folosind un spectometru, semnătura hidrogenului, ceea ce sugerează la rândul său prezenţa apei. „Apa nu este doar cea mai bună explicaţie, pur şi simplu nu vedem o altă explicaţie în care toate aceste date să fie simultan adevărate”, a declarat Lawrence, coordonatorul echipei care a identificat hidrogenul.
De unde a venit apa? Zonele strălucitoare identificate de naveta MESSENGER sunt înconjurate de un teren mai închis la culoare, ce primeşte mai multă lumină şi căldură de la soare. Analizele efectuate de naveta NASA sugerează că în această zonă mai închisă la culoare se găseşte un strat de material cu o grosime de 10 centimetri care este aşezat peste gheaţă, protejând-o.
Acest material închis la culoare ar putea fi alcătuit din hidrocarburi complexe ce au rezultat în urma impactului cometelor sau a asteroizilor cu planeta, afirmă David Paige, cercetător la University of California.
Paige şi colegii săi sugerează că atunci când corpuri cereşti îngheţate se ciocnesc de Mercur, componentele lor migrează de-a lungul timpului prin vaporizarea şi precipitarea repetată către poli, unde rămân blocate în craterele friguroase.
Chiar şi acolo, lumina soarelui va atinge uneori părţi ale interioarelor craterelor, vaporizând apa îngheţată şi lăsând în urmă depozite de hidrocarburi care, în timp, devin mai groase şi mai închise la culoare pe măsură ce sunt alterate chimic de lumina solară.
Cercetătorii estimează că gheaţa de pe Mercur este relativ „tânără”, având o vârstă de numai 50 de milioane de ani.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Voyager 1 a intrat pe „autostrada magnetică” - o zonă cosmică despre care savanţii nu ştiau nimic
Sonda spaţială Voyager 1, lansată în 1977 şi care, de atunci, călătoreşte continuu, este la ora actuală, dintre toate obiectele făcute vreodată de om, cel care a ajuns cel mai departe de Pământ. Mai mult, Voyager, în călătoria sa prin Sistemul Solar, a ajuns recent într-o regiune despre a cărei existenţă astronomii nu ştiau nimic.
Două sonde, Voyager 1 şi Voyager 2, au fost lansate de NASA în urmă cu 35 de ani, pentru a explora Sistemul Solar şi ceea ce se află dincolo de el. Voyager 2 se află, în prezent, la aproximativ 14 miliarde km depărtare de Soare, în timp ce sora sa geamănă, Voyager 1, este cel mai înaintat „avanpost” al civilizaţiei umane în Univers, găsindu-se acum la peste 17 miliarde de kilometri distanţă faţă de Soare.
Obiectivul lui Voyager 1 este pătrunderea în spaţiul interstelar, dincolo de graniţele sistemului nostru solar, acolo unde niciun lucru făcut de om n-a mai ajuns până acum. Informaţiile venite de la vehicului spaţial au lărgit considerabil cunoştinţele noastre despre Sistemul Solar, despre diferitele sale regiuni şi fenomenele care au loc acolo, iar astrofizicienii se aşteaptă ca datele inedite ce vor fi furnizate în viitor să ne ajute să înţelegem şi ceea ce se întâmplă dincolo de marginile sistemului nostru solar.
Aici puteţi citi informaţii mai detaliate despre sondele Voyager şi călătoria lor aflată în plină desfăşurare.
În cursul acestei veri, semnalele venite de la Voyager 1 arătau că aceasta a intrat într-o zonă unde efectele spaţiului interstelar se simt deja.
„Credem că acesta ar putea fi ultimul strat aflat între noi şi spaţiul interstelar”, spune directorul ştiinţific Ed Stone, di cadrul Jet Propulsion Laboratory al NASA, care se ocupă de coordonare misiunii lui Voyager 1.
Când anume va deveni Voyager primul artefact uman care va depăşi graniţele Sistemului Solar? Nu putem şti cu precizie, în parte deoarece este un eveniment fără precedent în istoria explorărilor spaţiale. Ed Stone estimează că Voyager 1 mai are de mers doi-trei ani pînă să treacă de frontiera Sistemului Solar, ajungând în spaţiul interstelar. Această „frontieră” nu este, bineînţeles, o linie clar precizată, ci o zonă difuză, de o lărgime încă neprecizată, dincolo de care nu se mai simt efectele Soarelui, ci ale spaţiului interstelar.
Călătoria fără precedent a lui Voyager oferă, evident, surprize; astfel, recent, astrofizicienii au descoperit o zonă necunoscută la marginea Sistemului Solar, arătând cât de misterios e universul pe care încercăm să-l înţelegem.
În cursul ultimului an, echipa care monitorizează călătoria lui Voyager 1 a tot primit semnale care indicau intrarea sondei într-un nou mediu spaţial. Cantitatea de radiaţie cosmică provenită din afara Sistemului Solar a crescut semnificativ, în timp ce nivelul particulelor cu energie joasă care proveneau din interiorul Sistemului Solar a scăzut brusc.
Dar, deoarece nu au fost observate schimbări ale direcţiei liniilor de câmp magnetice, specialiştii consideră că Voyager 1 nu a trecut încă „frontiera”. Noua zonă a fost botezată „autostrada magnetică”
Oamenii de ştiinţă se aşteaptă ca, pe baza energiei de care dispun, sondele Voyager să mai opereze pînă în jurul anului 2020; până atunci, dacă totul merge conform planului, vom fi aflat deja câte ceva despre spaţiul interstelar, nemărginita regiune de dincolo de marginile Sistemului Solar.
Sonda spaţială Voyager 1, lansată în 1977 şi care, de atunci, călătoreşte continuu, este la ora actuală, dintre toate obiectele făcute vreodată de om, cel care a ajuns cel mai departe de Pământ. Mai mult, Voyager, în călătoria sa prin Sistemul Solar, a ajuns recent într-o regiune despre a cărei existenţă astronomii nu ştiau nimic.
Două sonde, Voyager 1 şi Voyager 2, au fost lansate de NASA în urmă cu 35 de ani, pentru a explora Sistemul Solar şi ceea ce se află dincolo de el. Voyager 2 se află, în prezent, la aproximativ 14 miliarde km depărtare de Soare, în timp ce sora sa geamănă, Voyager 1, este cel mai înaintat „avanpost” al civilizaţiei umane în Univers, găsindu-se acum la peste 17 miliarde de kilometri distanţă faţă de Soare.
Obiectivul lui Voyager 1 este pătrunderea în spaţiul interstelar, dincolo de graniţele sistemului nostru solar, acolo unde niciun lucru făcut de om n-a mai ajuns până acum. Informaţiile venite de la vehicului spaţial au lărgit considerabil cunoştinţele noastre despre Sistemul Solar, despre diferitele sale regiuni şi fenomenele care au loc acolo, iar astrofizicienii se aşteaptă ca datele inedite ce vor fi furnizate în viitor să ne ajute să înţelegem şi ceea ce se întâmplă dincolo de marginile sistemului nostru solar.
Aici puteţi citi informaţii mai detaliate despre sondele Voyager şi călătoria lor aflată în plină desfăşurare.
În cursul acestei veri, semnalele venite de la Voyager 1 arătau că aceasta a intrat într-o zonă unde efectele spaţiului interstelar se simt deja.
„Credem că acesta ar putea fi ultimul strat aflat între noi şi spaţiul interstelar”, spune directorul ştiinţific Ed Stone, di cadrul Jet Propulsion Laboratory al NASA, care se ocupă de coordonare misiunii lui Voyager 1.
Când anume va deveni Voyager primul artefact uman care va depăşi graniţele Sistemului Solar? Nu putem şti cu precizie, în parte deoarece este un eveniment fără precedent în istoria explorărilor spaţiale. Ed Stone estimează că Voyager 1 mai are de mers doi-trei ani pînă să treacă de frontiera Sistemului Solar, ajungând în spaţiul interstelar. Această „frontieră” nu este, bineînţeles, o linie clar precizată, ci o zonă difuză, de o lărgime încă neprecizată, dincolo de care nu se mai simt efectele Soarelui, ci ale spaţiului interstelar.
Călătoria fără precedent a lui Voyager oferă, evident, surprize; astfel, recent, astrofizicienii au descoperit o zonă necunoscută la marginea Sistemului Solar, arătând cât de misterios e universul pe care încercăm să-l înţelegem.
În cursul ultimului an, echipa care monitorizează călătoria lui Voyager 1 a tot primit semnale care indicau intrarea sondei într-un nou mediu spaţial. Cantitatea de radiaţie cosmică provenită din afara Sistemului Solar a crescut semnificativ, în timp ce nivelul particulelor cu energie joasă care proveneau din interiorul Sistemului Solar a scăzut brusc.
Dar, deoarece nu au fost observate schimbări ale direcţiei liniilor de câmp magnetice, specialiştii consideră că Voyager 1 nu a trecut încă „frontiera”. Noua zonă a fost botezată „autostrada magnetică”
Oamenii de ştiinţă se aşteaptă ca, pe baza energiei de care dispun, sondele Voyager să mai opereze pînă în jurul anului 2020; până atunci, dacă totul merge conform planului, vom fi aflat deja câte ceva despre spaţiul interstelar, nemărginita regiune de dincolo de marginile Sistemului Solar.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Ce-a găsit Curiosity pe Marte: avem motive să fim entuziasmaţi?
Cu două săptămâni în urmă, NASA anunţa că va dezvălui, în cadrul unei conferinţe, ce a descoperit roverul Curiosity în solul marţian, afirmând că e vorba despre ceva extraordinar, „care va intra în manualele de istorie.” Totuşi, informaţiile oferite ieri de specialiştii agenţiei spaţiale americane nu sunt chiar atât de surprinzătoare.
Curiosity a încheiat recent prima analiza a unei mostre de sol marţian şi e uşor de înţeles cu câtă nerăbdare erau aşteptate rezultatele: oamenii de ştiinţă sperau ca aparatele să identifice compuşi organici care ar fi putut indica existenţa - cel puţin în trecut - a vieţii pe Marte.
Dar rezultatele nu au oferit astfel de surprize, iar John Grotzinger, directorul ştiinţific al misiunii, cel care făcuse incitantul anunţ despre „descoperirile cutremurătoare care vor intra în manualele de istorie”, a afirmat că entuziasmul său a fost greşit interpretat.
”Noi facem ştiinţă, cu viteza ştiinţei, într-o lume care se mişcă cu viteza pozelor de pe Instagram”, a declarat el, recunoscând că oamenii de ştiinţă „trebuie să aibă grijă ce spun şi cum spun”.
Declaraţia sa de acum două săptămâni a dat naştere multor speculaţii, făcându-i pe mulţi să creadă că roverul descoperise pe Marte compuşi ai carbonului care ar fi putut sta la baza materiei vii.
Dar nu este cazul; analiza acestei prime mostre de sol marţian a dezvăluit prezenţa apei şi a unui amestec de alte substanţe chimice, printre care compuşi conţinând sulf şi clor. Informaţiile au fost comunicate în cadrul întrunirii de la San Francisco a Uniunii Americane de Geofizică.
Paul Mahaffy, cercetător principal în cadrul proiectului Sample Analysis at Mars (SAM), a afirmat că specialiştii NASA nu au, până în acest moment, confirmarea categorică a existenţei compuşilor organici de origine marţiană, dar că vor continua să caute în diferite puncte ale Craterului Gale, zona unde roverul îşi desfăşoară acum activitatea.
De fapt, după cum a reieşit din discuţii, instrumentele lui Curiosity au identificat prezenţa unor compuşi organici, dar NASA a refuzat să confirme că aceştia sunt de origine marţiană, luând în considerare mai curând posibilitatea ca aceştia să fi fost aduşi chiar de rover de pe Terra.
Mostra analizată provine dintr-un loc numit Rocknest; este alcătuită dintr-un nisip cu granulaţie fină, format în urma proceselor de eroziune a rocilor marţiene. Analiza prealabilă a materialului cu ajutorul unui alt instrument din dotarea roverului, CheMin, a arătat că el este alcătuit în proporţie de cca. 50% din minerale comune de origine vulcanică şi restul din materiale non-cristaline, precum sticla (sticlă naturală, vulcanică).
Ţinta finală a misiunii Curiosity este Muntele Sharp, aflat în centrul Craterului Gale, unde specialiştii speră să găsească mostre care să furnizeze date inedite privind trecutul geologic al planetei Marte.
Cu două săptămâni în urmă, NASA anunţa că va dezvălui, în cadrul unei conferinţe, ce a descoperit roverul Curiosity în solul marţian, afirmând că e vorba despre ceva extraordinar, „care va intra în manualele de istorie.” Totuşi, informaţiile oferite ieri de specialiştii agenţiei spaţiale americane nu sunt chiar atât de surprinzătoare.
Curiosity a încheiat recent prima analiza a unei mostre de sol marţian şi e uşor de înţeles cu câtă nerăbdare erau aşteptate rezultatele: oamenii de ştiinţă sperau ca aparatele să identifice compuşi organici care ar fi putut indica existenţa - cel puţin în trecut - a vieţii pe Marte.
Dar rezultatele nu au oferit astfel de surprize, iar John Grotzinger, directorul ştiinţific al misiunii, cel care făcuse incitantul anunţ despre „descoperirile cutremurătoare care vor intra în manualele de istorie”, a afirmat că entuziasmul său a fost greşit interpretat.
”Noi facem ştiinţă, cu viteza ştiinţei, într-o lume care se mişcă cu viteza pozelor de pe Instagram”, a declarat el, recunoscând că oamenii de ştiinţă „trebuie să aibă grijă ce spun şi cum spun”.
Declaraţia sa de acum două săptămâni a dat naştere multor speculaţii, făcându-i pe mulţi să creadă că roverul descoperise pe Marte compuşi ai carbonului care ar fi putut sta la baza materiei vii.
Dar nu este cazul; analiza acestei prime mostre de sol marţian a dezvăluit prezenţa apei şi a unui amestec de alte substanţe chimice, printre care compuşi conţinând sulf şi clor. Informaţiile au fost comunicate în cadrul întrunirii de la San Francisco a Uniunii Americane de Geofizică.
Paul Mahaffy, cercetător principal în cadrul proiectului Sample Analysis at Mars (SAM), a afirmat că specialiştii NASA nu au, până în acest moment, confirmarea categorică a existenţei compuşilor organici de origine marţiană, dar că vor continua să caute în diferite puncte ale Craterului Gale, zona unde roverul îşi desfăşoară acum activitatea.
De fapt, după cum a reieşit din discuţii, instrumentele lui Curiosity au identificat prezenţa unor compuşi organici, dar NASA a refuzat să confirme că aceştia sunt de origine marţiană, luând în considerare mai curând posibilitatea ca aceştia să fi fost aduşi chiar de rover de pe Terra.
Mostra analizată provine dintr-un loc numit Rocknest; este alcătuită dintr-un nisip cu granulaţie fină, format în urma proceselor de eroziune a rocilor marţiene. Analiza prealabilă a materialului cu ajutorul unui alt instrument din dotarea roverului, CheMin, a arătat că el este alcătuit în proporţie de cca. 50% din minerale comune de origine vulcanică şi restul din materiale non-cristaline, precum sticla (sticlă naturală, vulcanică).
Ţinta finală a misiunii Curiosity este Muntele Sharp, aflat în centrul Craterului Gale, unde specialiştii speră să găsească mostre care să furnizeze date inedite privind trecutul geologic al planetei Marte.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
China se pregăteşte să crească legume în bazele extraterestre de pe Lună şi pe Marte
Astronauţii chinezi se pregătesc să crească legume proaspete pe Marte şi pe Lună, după ce cercetătorii au dus la bun sfârşit un test preliminar ce a avut loc în Beijing.
Cercetătorii chinezi au crescut patru tipuri de legume într-un „sistem ecologic de susţinere a vieţii”, adică o cabină măsurând 300 de metri cubi în care astronauţii urmează să-şi producă propriile stocuri de aer, apă şi alimente în timpul misiunilor spaţiale.
Sistemul funcţionează pe bază de plante şi alge. Agenţia oficială de presă a statului chinez, Xinhua, anunţă că acest sistem „va fi folosit în cadrul bazelor extraterestre de pe Lună şi Marte”.
Participanţii la experiment au putut „recolta legume proaspete pentru a le mânca”, a declarat Deng Yibing, un cercetător din cadrul Centrului de Cercetare pentru Astronauţi din Beijing.
„În viitor, astronauţii chinezi vor putea obţine legume proaspete şi rezerve de oxigen ca rezultat al grădinăritului efectuat în bazele extraterestre”, a anunţat Xinhua, agenţia de presă confirmând că este vorba despre primul experiment de acest tip efectuat în China.
China a anunţat că urmează să trimită o navetă robotică pe Lună în 2013, pentru prima dată, în cadrul unui program spaţial ambiţios, ce include pe termen lung o călătorie a unor astronauţi chinezi pe satelitul natural al Pământului.
Pe măsură ce SUA a redus eforturile de explorare spaţială, China le-a accelerat, anunţând în cel mai recent raport intenţia de a deveni a doua ţară care trimite un om pe Lună, după SUA.
Yang Liwei, primul astronaut chinez, a anunţat luna trecută că astronauţii ar putea fonda o filială spaţială a Partidului Comunist Chinez. „Dacă vom înfiinţa o filială în spaţiu, ar fi «cea mai înaltă» filială din lume”, a comentat Yang.
Yang a călătorit în spaţiu şi a înconjurat Pământul la bordul navetei Shenzhou 5 în anul 2003.
Astronauţii chinezi se pregătesc să crească legume proaspete pe Marte şi pe Lună, după ce cercetătorii au dus la bun sfârşit un test preliminar ce a avut loc în Beijing.
Cercetătorii chinezi au crescut patru tipuri de legume într-un „sistem ecologic de susţinere a vieţii”, adică o cabină măsurând 300 de metri cubi în care astronauţii urmează să-şi producă propriile stocuri de aer, apă şi alimente în timpul misiunilor spaţiale.
Sistemul funcţionează pe bază de plante şi alge. Agenţia oficială de presă a statului chinez, Xinhua, anunţă că acest sistem „va fi folosit în cadrul bazelor extraterestre de pe Lună şi Marte”.
Participanţii la experiment au putut „recolta legume proaspete pentru a le mânca”, a declarat Deng Yibing, un cercetător din cadrul Centrului de Cercetare pentru Astronauţi din Beijing.
„În viitor, astronauţii chinezi vor putea obţine legume proaspete şi rezerve de oxigen ca rezultat al grădinăritului efectuat în bazele extraterestre”, a anunţat Xinhua, agenţia de presă confirmând că este vorba despre primul experiment de acest tip efectuat în China.
China a anunţat că urmează să trimită o navetă robotică pe Lună în 2013, pentru prima dată, în cadrul unui program spaţial ambiţios, ce include pe termen lung o călătorie a unor astronauţi chinezi pe satelitul natural al Pământului.
Pe măsură ce SUA a redus eforturile de explorare spaţială, China le-a accelerat, anunţând în cel mai recent raport intenţia de a deveni a doua ţară care trimite un om pe Lună, după SUA.
Yang Liwei, primul astronaut chinez, a anunţat luna trecută că astronauţii ar putea fonda o filială spaţială a Partidului Comunist Chinez. „Dacă vom înfiinţa o filială în spaţiu, ar fi «cea mai înaltă» filială din lume”, a comentat Yang.
Yang a călătorit în spaţiu şi a înconjurat Pământul la bordul navetei Shenzhou 5 în anul 2003.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
A fost descoperită cea mai mare gaură neagră observată până acum
Oamenii de ştiinţă au descoperit cea mai mare gaură neagră observată vreodată, iar datele indică faptul că aceasta s-ar afla într-o galaxie mică aflată la 250 de milioane de ani lumină de Pământ.
Gaura neagră supermasivă este localizată în galaxia NGC 1277, din constelaţia Perseu şi are o masă echivalentă cu cea a 17 miliarde de sori. În aceste condiţii, 14% din masa totală a galaxiei este deţinută de gaura neagră. Pentru a ne putea da seama ce înseamnă acest procent, trebuie să ne gândim că, în mod normal, o gaură neagră ocupă doar 0,1% din masa totală a galaxiei gazdă.
Oamenii de ştiinţă susţin că gaura neagră gigantică este de 11 ori mi mare decât orbita lui Neptun. Aşa se înţelege de ce, când au măsurat-o pentru prima dată, au crezut că au greşit calculele.
„Prima dată când am realizat calculele, am crezut că am greşit ceva. Am mai calculat încă odată cu acelaşi instrument, pentru ca în cele din urmă să schimbăm instrumentul”, a declarat astronomul van den Bosch.
Descoperirea, spun oamenii de ştiinţă, are potenţialul de a-i ajuta să afle noi detalii cu privire la modul în care au evoluat găurile negre în centrul galaxiilor.
Până acum, specialiştii au crezut că există o legătură între dimensiunea centrului unei galaxii şi gaura neagră. ACum, proporţiile observate în cazul galaxiei NGC 1277, pun această teorie sub semnul întrebării.
Oamenii de ştiinţă susţin că, în timpul studiului ce urmărea descoperirea celor mai mare găuri negre şi în care au fost analizate peste 700 de galaxii, au mai observat alte 5 galaxii vecine cu NGC 1277 , care par să îi semene acesteia.
Oamenii de ştiinţă au descoperit cea mai mare gaură neagră observată vreodată, iar datele indică faptul că aceasta s-ar afla într-o galaxie mică aflată la 250 de milioane de ani lumină de Pământ.
Gaura neagră supermasivă este localizată în galaxia NGC 1277, din constelaţia Perseu şi are o masă echivalentă cu cea a 17 miliarde de sori. În aceste condiţii, 14% din masa totală a galaxiei este deţinută de gaura neagră. Pentru a ne putea da seama ce înseamnă acest procent, trebuie să ne gândim că, în mod normal, o gaură neagră ocupă doar 0,1% din masa totală a galaxiei gazdă.
Oamenii de ştiinţă susţin că gaura neagră gigantică este de 11 ori mi mare decât orbita lui Neptun. Aşa se înţelege de ce, când au măsurat-o pentru prima dată, au crezut că au greşit calculele.
„Prima dată când am realizat calculele, am crezut că am greşit ceva. Am mai calculat încă odată cu acelaşi instrument, pentru ca în cele din urmă să schimbăm instrumentul”, a declarat astronomul van den Bosch.
Descoperirea, spun oamenii de ştiinţă, are potenţialul de a-i ajuta să afle noi detalii cu privire la modul în care au evoluat găurile negre în centrul galaxiilor.
Până acum, specialiştii au crezut că există o legătură între dimensiunea centrului unei galaxii şi gaura neagră. ACum, proporţiile observate în cazul galaxiei NGC 1277, pun această teorie sub semnul întrebării.
Oamenii de ştiinţă susţin că, în timpul studiului ce urmărea descoperirea celor mai mare găuri negre şi în care au fost analizate peste 700 de galaxii, au mai observat alte 5 galaxii vecine cu NGC 1277 , care par să îi semene acesteia.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Planetele pitice - lumile misterioase pe care abia le descoperim
Am învăţat cu toţii, la şcoală, că în Sistemul Solar - sistemul „nostru” solar, cum ne place să-i zicem - se rotesc în jurul stelei centrale, Soarele, 9 planete. Pluto era cea mai depărtată de Soare şi cea mai mică, dar, oricum, era şi ea o planetă acolo, o treceam şi pe ea la numărătoare şi ni se scădea nota dacă uitam să o pomenim când eram ascultaţi la lecţia despre planete. Apoi, în anul 2006, savanţii din Uniunea Astronomică Internaţională au hotărât, după îndelungi discuţii, altceva: că Pluto nu are tot ce-i trebuie pentru a fi o planetă cu drepturi depline, aşa că au scos-o din rândul planetelor Sistemului Solar. Bine, de scos e uşor, dar nu trebuia să fie şi ea „ceva”, să fie inclusă într-o categorie? Aşa a apărut o nouă clasă de corpuri cereşti: planetele pitice. Ce sunt ele, câte sunt, cum sunt - toate acestea constituie teme de discuţie şi cercetare pentru astronomi, care au astfel, de câţiva ani, un nou şi imens de vast teren de studiu.
A fi sau a nu fi (planetă)
Discuţia despre planete, planete pitice şi alte categorii de obiecte spaţiale este o consecinţă a înclinaţiei înnăscute a omului de a pune ordine în haos prin întocmirea de clasificări. (Cum altfel să ne descurcăm în ameţitoarea complexitate a Universului?)
Evident, avem aici, în primul rând, o problemă de definiţii: ce este şi ce nu este o planetă, sau cum trebuie să fie un corp ceresc pentru a fi socotit planetă.
La întrunirea Uniunii Astronomice Internaţionale (IAU) din 2006 s-au discutat aceste lucruri şi multe altele, luându-se hotărârea de a scoate, aşadar, Pluto din categoria planetelor şi de a o trece în categoria planetelor pitice; cu această ocazie au fost elaborate definiţii clare pentru cele două categorii şi a fost adoptat numele de planete pitice pentru noua clasă de corpuri cereşti. (Trebuie spus, totuşi, că nu toţi astronomii din lume sunt de acord cu definiţiile, cu trecerea lui Pluto dintr-o căprărie în alta şi cu denumirea de planetă pitică.)
Ce-i drept, denumirea asta creează întrucâtva confuzie, deoarece aceste obiecte spaţiale nu sunt considerate planete şi totuşi în denumirea lor apare cuvântul planetă, numai bine ca să ne zăpăcească. Iniţial, IAU avusese intenţia să stabilească o distincţie mai limpede, denumind planete clasice pe cele 8 rămase (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi planete pitice pe Pluto & comp. Până la urmă, treaba cu planetele clasice a căzut baltă şi n-a mai apărut în rezoluţia finală a întrunirii, aşa că, în momentul de faţă, avem de-a face cu planete şi planete pitice. Nu e o situaţie ideală, dar asta e.
Să ne lămurim cu definiţiile: pe ce criterii este definit un obiect spaţial din sistemul nostru solar ca fiind planetă? Simplificând puţin (fiindcă altminteri astronomia e foarte complicată), o planetă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ca să-şi merite numele:
trebuie să orbiteze în jurul Soarelui
trebuie să aibă o formă aproximativ rotundă, bineînţeles nu pentru că aşa-i mai frumos, ci pentru că această formă este un indicator al existenţei unei gravitaţii suficient de puternice pentru a modela astfel obiectul.
trebuie să prezinte dominanţă orbitală (o proprietate denumită mai plastic de către astronomi „a face curăţenie în vecinătatea orbitei”.) Ce înseamnă asta? Înseamnă că o planetă „adevărată” are capacitatea de a îndepărta din apropierea orbitei sale alte corpuri cereşti, fie prin coliziuni, fie capturându-le, fie printr-o influenţă gravitaţională. Spre deosebire de planete, planetele pitice nu au o masă suficient de mare pentru a face aşa ceva şi acesta este criteriul de diferenţiere între planete şi planete pitice, criteriul pe baza căruia a fost „izgonit” Pluto din clubul planetelor.
Ce este, atunci, o planetă pitică? Este un corp ceresc care:
orbitează în jurul Soarelui
este suficient de masiv pentru ca gravitaţia să îi confere o formă rotunjită
nu şi-a făcut curăţenie în preajma orbitei, adică nu prezintă dominanţă orbitală.
Toate aceste discuţii de la întrunirea din 2006, soldate cu schimbarea statutului lui Pluto, au devenit pasionante - poate chiar necesare - din cauza descoperirii, în ultimii ani, a mai multor obiecte spaţiale trans-neptuniene (corpuri cereşti care orbitează în jurul Soarelui la distanţe mai mari decât distanţa dintre Neptun şi Soare) şi mai ales din cauza unui eveniment petrecut în 2005: descoperirea unui obiect spaţial trans-neptunian mai mare decât Pluto, botezat Eris. O a zecea planetă? Unii aşa au numit-o, dar rezoluţiile adunării IAU au tranşat problema, lăsând Sistemul Solar cu o planetă în minus, în loc să-i adauge una. Eris a fost inclusă şi ea în categoria planetelor pitice, alături de Pluto şi alte câteva obeicte spaţiale mai mici, descoperite anterior sau ulterior, dar care, din ceea ce ştim până acum, se încadrează în definiţia de mai sus (a planetei pitice).
Prin urmare, câte sunt?
La ora actuală, IAU recunoaşte oficial 5 planete pitice, dar se presupune că ar putea exista în Sistemul Solar sute de astfel de obiecte care ar corespunde definiţiei. Astronomul american Mike Brown, de la California Institute of Technology, cel care a descoperit Eris, a publicat în 2011 o listă cu 390 de posibile candidate la statutul de planetă pitică. Rămâne ca studiile viitoare să îmbogăţească (sau dimpotrivă, să reducă - orice e posibil) lista acestor obiecte celeste.
Deocamdată, avem cunoştinţă despre 5: Pluto, Eris, Haumea, Makemake şi Ceres. Toate orbitează la mari distanţe de Soare; sunt nişte mici lumi îngheţate, despre care ştim puţine lucruri, căci sunt tare greu de studiat chiar şi cu tehnologia actuală.
Cei 5 membri ai „familiei”
Ceres a fost descoperită în 1801; iniţial a fost considerată planetă, apoi reclasificată ca asteroid, pentru ca, în cele din urmă, în 2006, să fie înscrisă de IAU pe lista planetelor pitice. Are un diametru de aproximativ 974 km, este cea mai mică dintre planetele pitice recunoscute azi. Numele de Ceres îi vine de la cel al zeiţei romane a recoltelor.
Pluto a fost descoperită în 1930 şi, timp de 76 de ani, a fost socotită planetă, cea de-a noua planetă a Sistemului Solar. În 2006, a fost reclasificată ca planetă pitică. Este cea de-a doua ca mărime din acest grup, având un diametru de cca. 2306 km. Numele de Pluto este numele roman al unui zeu din mitologia greacă - zeul tărâmurilor subpământene. Planetei pitice Pluto i se cunosc 5 sateliţi naturali: Charon (descoperit în 1978), Nix şi Hydra (ambii descoperiţi în 2005) şi alţi doi care au denumiri provizorii: S/2011 (134340), sau P4, şi S/2012 (134340) 1, numit şi P5, descoperiţi în 2011 şi, respectiv, 2012.
Haumea a fost descoperită în 2004 şi acceptată de IAU ca planetă pitică în 2008. Are cca. 1300 km în diametru; a fost botezată după Haumea, zeiţa hawaiiană a naşterii.
Makemake, descoperită în 2005, a fost acceptată ca planetă pitică în 2008. Are un diametru de 1350-1500 km; Numele de Makemake este al unei divinităţi (zeu al fertilităţii şi creatorul omenirii) din mitologia populaţiei Rapa Nui, locuitorii de origine polineziană ai Insulei Paştelui.
Eris, cea mai mare dintre cele 5 planete pitice recunoscute actualmente (cca. 2326 km diametru), a fost descoperită în 2005 şi clasificată drept planetă pitică în 2006. Numele ei vine de la cel al zeiţei Eris din mitologia greacă, zeiţa haosului şi a discordiei. Planeta pitică Eris are - din ceea ce ştim până acum - şi un satelit natural, o mică „lună” botezată Dysnomia. Cu excepţia câtorva comete, Eris şi Dysnomia sunt cele mai îndepărtate obiecte celeste din Sistemul Solar identificate până în prezent.
Pe listele întocmite de diverşi astronomi competenţi în domeniu, liste care cuprind şi alte corpuri cereşti ce ar putea fi planete pitice, se regăsesc, cu frecvenţa cea mai mare, patru astfel de „candidate”, despre care specialişii spun că sunt „aproape sigur” planete pitice:
Orcus (descoperit în 2004), Quaoar (2002), 2007 OR10 (2007) şi Sedna (2007). Până vom afla ceva mai multe despre ele, rămân candidate şi atât.
În general, despre planetele pitice se cunosc foarte puţine lucruri. Fie pentru că sunt foarte mici, fie pentru că sunt foarte departe de noi, fie din ambele cauze, tehnologia pe care o stăpânim acum nu ne-a permis să le studiem în detaliu. Cu toate acestea, informaţiile, încet-încet, se adună. Când şi când, astronomii mai fac câte o descoperire care aduce date noi despre vreuna dintre cele 5 planete pitice, aşa cum s-a întâmplat foarte recent, când, în urma unor observaţii norocoase, au aflat lucruri noi despre Makemake. Începând din 2015 vom şti şi mai multe, căci NASA a lansat deja două misiuni care vor explora două dintre aceste planete pitice: sonda spaţială Dawn, lansată în 2007, va ajunge la Ceres în 2015 (după ce a explorat în 2011 şi 2012 asteroidul Vesta), iar New Horizons, lansată în 2006, va ajunge, tot în 2015, în preajma lui Pluto. Iar atunci, misterul ce înconjoară planetele pitice se va mai risipi întrucâtva, limpezind imaginea întunecată şi nebuloasă pe care o avem despre aceste îndepărtate lumi de gheaţă.
Am învăţat cu toţii, la şcoală, că în Sistemul Solar - sistemul „nostru” solar, cum ne place să-i zicem - se rotesc în jurul stelei centrale, Soarele, 9 planete. Pluto era cea mai depărtată de Soare şi cea mai mică, dar, oricum, era şi ea o planetă acolo, o treceam şi pe ea la numărătoare şi ni se scădea nota dacă uitam să o pomenim când eram ascultaţi la lecţia despre planete. Apoi, în anul 2006, savanţii din Uniunea Astronomică Internaţională au hotărât, după îndelungi discuţii, altceva: că Pluto nu are tot ce-i trebuie pentru a fi o planetă cu drepturi depline, aşa că au scos-o din rândul planetelor Sistemului Solar. Bine, de scos e uşor, dar nu trebuia să fie şi ea „ceva”, să fie inclusă într-o categorie? Aşa a apărut o nouă clasă de corpuri cereşti: planetele pitice. Ce sunt ele, câte sunt, cum sunt - toate acestea constituie teme de discuţie şi cercetare pentru astronomi, care au astfel, de câţiva ani, un nou şi imens de vast teren de studiu.
A fi sau a nu fi (planetă)
Discuţia despre planete, planete pitice şi alte categorii de obiecte spaţiale este o consecinţă a înclinaţiei înnăscute a omului de a pune ordine în haos prin întocmirea de clasificări. (Cum altfel să ne descurcăm în ameţitoarea complexitate a Universului?)
Evident, avem aici, în primul rând, o problemă de definiţii: ce este şi ce nu este o planetă, sau cum trebuie să fie un corp ceresc pentru a fi socotit planetă.
La întrunirea Uniunii Astronomice Internaţionale (IAU) din 2006 s-au discutat aceste lucruri şi multe altele, luându-se hotărârea de a scoate, aşadar, Pluto din categoria planetelor şi de a o trece în categoria planetelor pitice; cu această ocazie au fost elaborate definiţii clare pentru cele două categorii şi a fost adoptat numele de planete pitice pentru noua clasă de corpuri cereşti. (Trebuie spus, totuşi, că nu toţi astronomii din lume sunt de acord cu definiţiile, cu trecerea lui Pluto dintr-o căprărie în alta şi cu denumirea de planetă pitică.)
Ce-i drept, denumirea asta creează întrucâtva confuzie, deoarece aceste obiecte spaţiale nu sunt considerate planete şi totuşi în denumirea lor apare cuvântul planetă, numai bine ca să ne zăpăcească. Iniţial, IAU avusese intenţia să stabilească o distincţie mai limpede, denumind planete clasice pe cele 8 rămase (Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) şi planete pitice pe Pluto & comp. Până la urmă, treaba cu planetele clasice a căzut baltă şi n-a mai apărut în rezoluţia finală a întrunirii, aşa că, în momentul de faţă, avem de-a face cu planete şi planete pitice. Nu e o situaţie ideală, dar asta e.
Să ne lămurim cu definiţiile: pe ce criterii este definit un obiect spaţial din sistemul nostru solar ca fiind planetă? Simplificând puţin (fiindcă altminteri astronomia e foarte complicată), o planetă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe ca să-şi merite numele:
trebuie să orbiteze în jurul Soarelui
trebuie să aibă o formă aproximativ rotundă, bineînţeles nu pentru că aşa-i mai frumos, ci pentru că această formă este un indicator al existenţei unei gravitaţii suficient de puternice pentru a modela astfel obiectul.
trebuie să prezinte dominanţă orbitală (o proprietate denumită mai plastic de către astronomi „a face curăţenie în vecinătatea orbitei”.) Ce înseamnă asta? Înseamnă că o planetă „adevărată” are capacitatea de a îndepărta din apropierea orbitei sale alte corpuri cereşti, fie prin coliziuni, fie capturându-le, fie printr-o influenţă gravitaţională. Spre deosebire de planete, planetele pitice nu au o masă suficient de mare pentru a face aşa ceva şi acesta este criteriul de diferenţiere între planete şi planete pitice, criteriul pe baza căruia a fost „izgonit” Pluto din clubul planetelor.
Ce este, atunci, o planetă pitică? Este un corp ceresc care:
orbitează în jurul Soarelui
este suficient de masiv pentru ca gravitaţia să îi confere o formă rotunjită
nu şi-a făcut curăţenie în preajma orbitei, adică nu prezintă dominanţă orbitală.
Toate aceste discuţii de la întrunirea din 2006, soldate cu schimbarea statutului lui Pluto, au devenit pasionante - poate chiar necesare - din cauza descoperirii, în ultimii ani, a mai multor obiecte spaţiale trans-neptuniene (corpuri cereşti care orbitează în jurul Soarelui la distanţe mai mari decât distanţa dintre Neptun şi Soare) şi mai ales din cauza unui eveniment petrecut în 2005: descoperirea unui obiect spaţial trans-neptunian mai mare decât Pluto, botezat Eris. O a zecea planetă? Unii aşa au numit-o, dar rezoluţiile adunării IAU au tranşat problema, lăsând Sistemul Solar cu o planetă în minus, în loc să-i adauge una. Eris a fost inclusă şi ea în categoria planetelor pitice, alături de Pluto şi alte câteva obeicte spaţiale mai mici, descoperite anterior sau ulterior, dar care, din ceea ce ştim până acum, se încadrează în definiţia de mai sus (a planetei pitice).
Prin urmare, câte sunt?
La ora actuală, IAU recunoaşte oficial 5 planete pitice, dar se presupune că ar putea exista în Sistemul Solar sute de astfel de obiecte care ar corespunde definiţiei. Astronomul american Mike Brown, de la California Institute of Technology, cel care a descoperit Eris, a publicat în 2011 o listă cu 390 de posibile candidate la statutul de planetă pitică. Rămâne ca studiile viitoare să îmbogăţească (sau dimpotrivă, să reducă - orice e posibil) lista acestor obiecte celeste.
Deocamdată, avem cunoştinţă despre 5: Pluto, Eris, Haumea, Makemake şi Ceres. Toate orbitează la mari distanţe de Soare; sunt nişte mici lumi îngheţate, despre care ştim puţine lucruri, căci sunt tare greu de studiat chiar şi cu tehnologia actuală.
Cei 5 membri ai „familiei”
Ceres a fost descoperită în 1801; iniţial a fost considerată planetă, apoi reclasificată ca asteroid, pentru ca, în cele din urmă, în 2006, să fie înscrisă de IAU pe lista planetelor pitice. Are un diametru de aproximativ 974 km, este cea mai mică dintre planetele pitice recunoscute azi. Numele de Ceres îi vine de la cel al zeiţei romane a recoltelor.
Pluto a fost descoperită în 1930 şi, timp de 76 de ani, a fost socotită planetă, cea de-a noua planetă a Sistemului Solar. În 2006, a fost reclasificată ca planetă pitică. Este cea de-a doua ca mărime din acest grup, având un diametru de cca. 2306 km. Numele de Pluto este numele roman al unui zeu din mitologia greacă - zeul tărâmurilor subpământene. Planetei pitice Pluto i se cunosc 5 sateliţi naturali: Charon (descoperit în 1978), Nix şi Hydra (ambii descoperiţi în 2005) şi alţi doi care au denumiri provizorii: S/2011 (134340), sau P4, şi S/2012 (134340) 1, numit şi P5, descoperiţi în 2011 şi, respectiv, 2012.
Haumea a fost descoperită în 2004 şi acceptată de IAU ca planetă pitică în 2008. Are cca. 1300 km în diametru; a fost botezată după Haumea, zeiţa hawaiiană a naşterii.
Makemake, descoperită în 2005, a fost acceptată ca planetă pitică în 2008. Are un diametru de 1350-1500 km; Numele de Makemake este al unei divinităţi (zeu al fertilităţii şi creatorul omenirii) din mitologia populaţiei Rapa Nui, locuitorii de origine polineziană ai Insulei Paştelui.
Eris, cea mai mare dintre cele 5 planete pitice recunoscute actualmente (cca. 2326 km diametru), a fost descoperită în 2005 şi clasificată drept planetă pitică în 2006. Numele ei vine de la cel al zeiţei Eris din mitologia greacă, zeiţa haosului şi a discordiei. Planeta pitică Eris are - din ceea ce ştim până acum - şi un satelit natural, o mică „lună” botezată Dysnomia. Cu excepţia câtorva comete, Eris şi Dysnomia sunt cele mai îndepărtate obiecte celeste din Sistemul Solar identificate până în prezent.
Pe listele întocmite de diverşi astronomi competenţi în domeniu, liste care cuprind şi alte corpuri cereşti ce ar putea fi planete pitice, se regăsesc, cu frecvenţa cea mai mare, patru astfel de „candidate”, despre care specialişii spun că sunt „aproape sigur” planete pitice:
Orcus (descoperit în 2004), Quaoar (2002), 2007 OR10 (2007) şi Sedna (2007). Până vom afla ceva mai multe despre ele, rămân candidate şi atât.
În general, despre planetele pitice se cunosc foarte puţine lucruri. Fie pentru că sunt foarte mici, fie pentru că sunt foarte departe de noi, fie din ambele cauze, tehnologia pe care o stăpânim acum nu ne-a permis să le studiem în detaliu. Cu toate acestea, informaţiile, încet-încet, se adună. Când şi când, astronomii mai fac câte o descoperire care aduce date noi despre vreuna dintre cele 5 planete pitice, aşa cum s-a întâmplat foarte recent, când, în urma unor observaţii norocoase, au aflat lucruri noi despre Makemake. Începând din 2015 vom şti şi mai multe, căci NASA a lansat deja două misiuni care vor explora două dintre aceste planete pitice: sonda spaţială Dawn, lansată în 2007, va ajunge la Ceres în 2015 (după ce a explorat în 2011 şi 2012 asteroidul Vesta), iar New Horizons, lansată în 2006, va ajunge, tot în 2015, în preajma lui Pluto. Iar atunci, misterul ce înconjoară planetele pitice se va mai risipi întrucâtva, limpezind imaginea întunecată şi nebuloasă pe care o avem despre aceste îndepărtate lumi de gheaţă.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
NASA oferă publicului şansa de a explora virtual suprafaţa planetei Mercur, graţie unui nou proiect
MESSENGER (MErcury Surface, Space ENvironment, GEochemistry and Ranging) este prima navetă din istorie care a reuşit să orbiteze planeta Mercur. Din 18 martie 2011, ziua în care naveta a intrat în premieră pe orbita planetei Mercur, până pe 17 martie 2012, această navetă a fotografiat de 88.000 de ori suprafaţa acestei planete.
Pagina de web Messenger permite vizualizarea în detaliu a planetei Mercur, oferind totodată texte explicative şi o hartă ce cuprinde 99% din suprafaţa corpului ceresc.
Printre obiectivele ce pot vizitate virtual se numără giganticul crater Caloris („fierbinte” în limba latină) şi craterele polare, unde cercetătorii bănuiesc că s-ar putea afla apă sub formă de gheaţă.
De asemenea, pot fi observate câteva depresiuni ciudate, acoperite cu materiale reflectorizante pentru care oamenii de ştiinţă nu au încă o explicaţie. „Nu ştiam că aşa ceva există pe Mercur până când Messenger a devenit prima navetă care a vizitat-o, în 2011. Nu am găsit niciun crater deasupra lor, ceea ce sugerează că este vorba de formaţiuni foarte tinere”, a explicat Nancy Chabot, unul dintre cercetătorii care analizează imaginile trimise înapoi spre Terra de Messenger.
„Planeta Mercur încă are multe secrete”, a concluzionat Chabot.
MESSENGER (MErcury Surface, Space ENvironment, GEochemistry and Ranging) este prima navetă din istorie care a reuşit să orbiteze planeta Mercur. Din 18 martie 2011, ziua în care naveta a intrat în premieră pe orbita planetei Mercur, până pe 17 martie 2012, această navetă a fotografiat de 88.000 de ori suprafaţa acestei planete.
Pagina de web Messenger permite vizualizarea în detaliu a planetei Mercur, oferind totodată texte explicative şi o hartă ce cuprinde 99% din suprafaţa corpului ceresc.
Printre obiectivele ce pot vizitate virtual se numără giganticul crater Caloris („fierbinte” în limba latină) şi craterele polare, unde cercetătorii bănuiesc că s-ar putea afla apă sub formă de gheaţă.
De asemenea, pot fi observate câteva depresiuni ciudate, acoperite cu materiale reflectorizante pentru care oamenii de ştiinţă nu au încă o explicaţie. „Nu ştiam că aşa ceva există pe Mercur până când Messenger a devenit prima navetă care a vizitat-o, în 2011. Nu am găsit niciun crater deasupra lor, ceea ce sugerează că este vorba de formaţiuni foarte tinere”, a explicat Nancy Chabot, unul dintre cercetătorii care analizează imaginile trimise înapoi spre Terra de Messenger.
„Planeta Mercur încă are multe secrete”, a concluzionat Chabot.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Spectaculos: Cel mai puternic quasar observat elimină o cantitate enormă de gaz
Un quasar de cinci ori mai puternic decât oricare altul observat până acum şi cu o producţie de energie de cel puţin două trilioane de ori mai mare decât cea a Soarelui, a fost descoperit cu ajutorul Very Large Telescop (VLT), din Chile.
În acest moment sunt cunoscuţi aproximativ 200.000 de quasari. Aceştia reprezintă cele mai strălucitoare obiecte din Univers despre care se crede că ar fi tinere galaxii formate când Universul avea între 1 şi 4 miliarde de ani. Pe lângă faptul că sunt extrem de strălucitori, lucru care le permite astronomilor să îi identifice uşor, quasarii emit cantităţi uriaşe de energie cinetică alimentată de masa din interiorul găurilor negre supermasive, localizate în centru acestora.
„Până acum, nu am ştiut dacă asemenea erupţii puternice pot exista”, a declarat Aruv, coautor al studiului.
În urma cercetărilor s-a constatat că energia emisă de noul quasar observat este de 5 ori mai puternică decât cea a predecesorului său, cel care a deţinut până acum recordul.
„Rata la care energia este emisă de această masă imensă de material ejectat la viteze mari este, echivalentă cu, cel puţin, energia emisă de Soare înmulţită de două milioane de milioane de ori, adică, de 100 de ori mai mare decât capacitatea energetică a Căii Lactee”, a adăugat Arav.
Aflată la aproximativ 1.000 de ani lumină de gaura neagră, quasarul emană, anual, o cantitate de gaz de 400 de ori mai mare decât masa Soarelui. Mai mult, tot acest proces de petrece la viteză de 8.000 de kilometri pe oră.
„Ceea ce este neobişnuit la acest quasar este că elimină o cantitate uriaşă de gaz. Întotdeauna am suspectat că quasarii elimină acest gen de vânt, dar este pentru prima dată când îi observăm puterea incredibilă”, a mai notat Arav.
Paul Francis, un astronom care nu a luat parte la studiu susţin că descoperirea susţine o teorie existentă legată de formarea galaxiilor eliptice, cunoscute şi sub numele de galaxii roşii şi care sunt diferite de galaxiile spiralate sau albastre. Teoria sugerează că galaxiile eliptice au o gaură neagră în centru. Această gaură neagră aruncă înafara galaxiei cantităţi mari de gaz care, în situaţii normale, ar forma stele. Astfel, gaura neagră din interiorul unei galaxii de acest fel împiedică formarea noilor stele, lucru care explică absenţa corpurilor stelare tinere, care sunt de culoare albastră.
Un quasar de cinci ori mai puternic decât oricare altul observat până acum şi cu o producţie de energie de cel puţin două trilioane de ori mai mare decât cea a Soarelui, a fost descoperit cu ajutorul Very Large Telescop (VLT), din Chile.
În acest moment sunt cunoscuţi aproximativ 200.000 de quasari. Aceştia reprezintă cele mai strălucitoare obiecte din Univers despre care se crede că ar fi tinere galaxii formate când Universul avea între 1 şi 4 miliarde de ani. Pe lângă faptul că sunt extrem de strălucitori, lucru care le permite astronomilor să îi identifice uşor, quasarii emit cantităţi uriaşe de energie cinetică alimentată de masa din interiorul găurilor negre supermasive, localizate în centru acestora.
„Până acum, nu am ştiut dacă asemenea erupţii puternice pot exista”, a declarat Aruv, coautor al studiului.
În urma cercetărilor s-a constatat că energia emisă de noul quasar observat este de 5 ori mai puternică decât cea a predecesorului său, cel care a deţinut până acum recordul.
„Rata la care energia este emisă de această masă imensă de material ejectat la viteze mari este, echivalentă cu, cel puţin, energia emisă de Soare înmulţită de două milioane de milioane de ori, adică, de 100 de ori mai mare decât capacitatea energetică a Căii Lactee”, a adăugat Arav.
Aflată la aproximativ 1.000 de ani lumină de gaura neagră, quasarul emană, anual, o cantitate de gaz de 400 de ori mai mare decât masa Soarelui. Mai mult, tot acest proces de petrece la viteză de 8.000 de kilometri pe oră.
„Ceea ce este neobişnuit la acest quasar este că elimină o cantitate uriaşă de gaz. Întotdeauna am suspectat că quasarii elimină acest gen de vânt, dar este pentru prima dată când îi observăm puterea incredibilă”, a mai notat Arav.
Paul Francis, un astronom care nu a luat parte la studiu susţin că descoperirea susţine o teorie existentă legată de formarea galaxiilor eliptice, cunoscute şi sub numele de galaxii roşii şi care sunt diferite de galaxiile spiralate sau albastre. Teoria sugerează că galaxiile eliptice au o gaură neagră în centru. Această gaură neagră aruncă înafara galaxiei cantităţi mari de gaz care, în situaţii normale, ar forma stele. Astfel, gaura neagră din interiorul unei galaxii de acest fel împiedică formarea noilor stele, lucru care explică absenţa corpurilor stelare tinere, care sunt de culoare albastră.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Armele secrete din timpul Războiului Rece: explozia de pe Lună
Ceea ce astăzi pare un scenariu inspirat dintr-o carte SF, în 1950 era, de fapt, un subiect cât se poate de serios. Statele Unite urmăreau să iniţieze o misiune spaţială pentru a trimite o armă nucleară spre Lună.
Scopul unei astfel de atitudini era acea de a arăta lumii forţa Americii, în acel moment implicată în Războiul Rece. Totuşi, proiectul numit „Un studiu bazat pe zboruri selenare de cercetare” şi poreclit „Proiectul A119”, nu a fost niciodată pus în practică.
Acest plan includea calcule ale daunelor provocate de explozie, realizate de astronomul Carl Sagan, pe atunci un proaspăt absolvent. Ulterior, Sagan a devenit renumit pentru popularizarea ştiinţelor la TV, stingându-se din viaţă în 1996.
Conform calculelor, se pare că explozia, văzută de pe Pământ,ar fi fost atât de mare încât i-ar fi putut intimida pe sovietici, întărind, totodată, încrederea Statelor Unite.
Conform scenariului, o rachetă care transporta un dispozitiv nuclear foarte mic ar fi trebuit să fie lansată dintr-o locaţie nedezvăluită, urmând ca după o călătorie de 383.023 de kilometri, încărcătura să fie detonat pe lună. Arma nucleară a fost aleasă după ce specialiştii au concluzionat că o bombă cu hidrogen ar fost prea grea pentru rachetă.
În cele din urmă, oficialităţile au renunţat al această idee considerând că, în cazul unui eşec, omenirea ar fi putut fi afectată.
Ceea ce astăzi pare un scenariu inspirat dintr-o carte SF, în 1950 era, de fapt, un subiect cât se poate de serios. Statele Unite urmăreau să iniţieze o misiune spaţială pentru a trimite o armă nucleară spre Lună.
Scopul unei astfel de atitudini era acea de a arăta lumii forţa Americii, în acel moment implicată în Războiul Rece. Totuşi, proiectul numit „Un studiu bazat pe zboruri selenare de cercetare” şi poreclit „Proiectul A119”, nu a fost niciodată pus în practică.
Acest plan includea calcule ale daunelor provocate de explozie, realizate de astronomul Carl Sagan, pe atunci un proaspăt absolvent. Ulterior, Sagan a devenit renumit pentru popularizarea ştiinţelor la TV, stingându-se din viaţă în 1996.
Conform calculelor, se pare că explozia, văzută de pe Pământ,ar fi fost atât de mare încât i-ar fi putut intimida pe sovietici, întărind, totodată, încrederea Statelor Unite.
Conform scenariului, o rachetă care transporta un dispozitiv nuclear foarte mic ar fi trebuit să fie lansată dintr-o locaţie nedezvăluită, urmând ca după o călătorie de 383.023 de kilometri, încărcătura să fie detonat pe lună. Arma nucleară a fost aleasă după ce specialiştii au concluzionat că o bombă cu hidrogen ar fost prea grea pentru rachetă.
În cele din urmă, oficialităţile au renunţat al această idee considerând că, în cazul unui eşec, omenirea ar fi putut fi afectată.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
În goana după resurse: o nouă încercare a companiilor private de a ajunge pe Lună
Noi zvonuri pătrund în lumea ştiinţei, iar de data aceasta este vorba de o acţiune spaţială. Se pare că o companie privată intenţionează să îşi trimită astronauţii pe Lună, până la sfârşitul anului 2020.
Concluzia a fost trasă în urma unor postări de pe siturile NASASpaceFlight.com şi NASA Watch (care nu sunt afiliate NASA), dar şi mesajele lăsate de reprezentanţii acestor site-uri pe reţelele de socializare, susţin că foştii astronauţi şi ingineri NASA se pregătesc să îşi asume un astfel de risc.
Acum, blogurile de specialitate susţin că firma care ar fi capabilă de aşa ceva este Golden Spike, înregistrată în Colorado de către Alan Stern, fost administrator în cadrul NASA. Momentan, Stern lucrează la misiunea New Horizons Pluto de la Southwest Research Institute din Boulder, Colorado. Deşi a fost contactat de jurnalişti, Stern nu a vrut să comenteze pe baza acestui subiect.
În 2005, Space Adventures, o companie susţinută de regizorul James Cameron, a anunţat că intenţionează să trimită turişti pe Lună. Cu toate acestea, pentru moment, ei nu dispun de nave spaţiale potrivite.
De asemenea, NASA şi China au planuri vagi de a retrimite astronauţi pe Lună, dar specialiştii sunt de părere că firmele private vor putea face acest pas cu o sumă de bani mai mică.
Noi zvonuri pătrund în lumea ştiinţei, iar de data aceasta este vorba de o acţiune spaţială. Se pare că o companie privată intenţionează să îşi trimită astronauţii pe Lună, până la sfârşitul anului 2020.
Concluzia a fost trasă în urma unor postări de pe siturile NASASpaceFlight.com şi NASA Watch (care nu sunt afiliate NASA), dar şi mesajele lăsate de reprezentanţii acestor site-uri pe reţelele de socializare, susţin că foştii astronauţi şi ingineri NASA se pregătesc să îşi asume un astfel de risc.
Acum, blogurile de specialitate susţin că firma care ar fi capabilă de aşa ceva este Golden Spike, înregistrată în Colorado de către Alan Stern, fost administrator în cadrul NASA. Momentan, Stern lucrează la misiunea New Horizons Pluto de la Southwest Research Institute din Boulder, Colorado. Deşi a fost contactat de jurnalişti, Stern nu a vrut să comenteze pe baza acestui subiect.
În 2005, Space Adventures, o companie susţinută de regizorul James Cameron, a anunţat că intenţionează să trimită turişti pe Lună. Cu toate acestea, pentru moment, ei nu dispun de nave spaţiale potrivite.
De asemenea, NASA şi China au planuri vagi de a retrimite astronauţi pe Lună, dar specialiştii sunt de părere că firmele private vor putea face acest pas cu o sumă de bani mai mică.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Cum este viaţa în spaţiu? Un spectaculos tur ghidat dezvăluie secretele Staţiei Spaţiale Internaţionale
V-aţi întrebat vreodată prin ce experienţe trec turiştii spaţiali ce aleg să plătească milioane de dolari pentru a vizita Staţia Spaţială Internaţională? Dacă da, acum aveţi şansa să descoperiţi cum este viaţa la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale, graţie unui tur extraordinar oferit de Sunita Williams, un astronaut NASA care a condus laboratorul spaţial până de curând.
Cu câteva ore înainte să părăsească SSI pentru a reveni pe Terra la bordul unei navete Soyuz TMA-05M, Sunita Williams a filmat un mini-documentar, oferind un tur ghidat de 30 de minute la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.
Comandantul Williams a dezvăluit multe detalii din viaţa de zi cu zi a astronauţilor de la bordul ISS, printre care „dormitorul spaţial”, bicicleta medicinală ce pluteşte în condiţii de microgravitaţie şi cupola de observaţie, ce oferă o perspectivă uluitoare asupra Pământului.
V-aţi întrebat vreodată prin ce experienţe trec turiştii spaţiali ce aleg să plătească milioane de dolari pentru a vizita Staţia Spaţială Internaţională? Dacă da, acum aveţi şansa să descoperiţi cum este viaţa la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale, graţie unui tur extraordinar oferit de Sunita Williams, un astronaut NASA care a condus laboratorul spaţial până de curând.
Cu câteva ore înainte să părăsească SSI pentru a reveni pe Terra la bordul unei navete Soyuz TMA-05M, Sunita Williams a filmat un mini-documentar, oferind un tur ghidat de 30 de minute la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.
Comandantul Williams a dezvăluit multe detalii din viaţa de zi cu zi a astronauţilor de la bordul ISS, printre care „dormitorul spaţial”, bicicleta medicinală ce pluteşte în condiţii de microgravitaţie şi cupola de observaţie, ce oferă o perspectivă uluitoare asupra Pământului.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Enigmatica planetă Makemake îşi dezvăluie secretele
Dincolo de orbita lui Pluto, în Sistemul Solar, orbitează o planetă din grupa aşa-numitelor „planete pitice”, clasă căreia îi aparţine, din 2006, şi Pluto. Planeta îndepărtată, mai mică decât Pluto, numită Makemake, este puţin cunoscută, iar astronomii presupuneau că ar avea o atmosferă similară cu cea a lui Pluto. Dar cercetări recente arată că lucrurile stau altfel.
Makemake are aproximativ două treimi din mărimea lui Pluto; este o lume îngheţată care, după cum arată ultimele observaţii astronomice, este lipsită de o atmosferă semnficativă, care să o înconjoare complet. Această caracteristică o deosebeşte de Pluto, făcând-o mai asemănătoare cu Eris, cea mai masivă dintre planetele pitice din Sistemul Solar.
O echipă de cercetători, condusă de Jose Luis Ortiz, de la Institutul de Astrofizică din Andalucia, Spania, a combinat mai multe date obţinute cu ajutorul a trei telescoape mari instalate în Chile - Very Large Telescope (VLT), New Technology Telescope (NTT) şi TRAPPIST (TRAnsiting Planets and PlanetesImals Small Telescope) - şi alte câteva telescope mai mici din America de Sud, pentru a observa trecerea planetei pitice Makemake prin faţa unei stele îndepărtate (ocultare stelară).
Aceasta este o metodă utilizată curent în astronomie petru identificarea şi caracterizarea unor planete; schimbările în luminozitatea stelei, în momentul trecerii planetei prin faţa ei, dau informaţii despre caractersticile planetei.
În cazul de faţă, când Makemake a trecut prin faţa stelei, lumina acesteia a dispărut şi apoi a reapărut foarte brusc, în loc de a se diminua şi a se intensifica apoi în mod treptat - un indiciu ce sugerează că planeta pitică nu prezintă o atmosferă dezvoltată. (E posibil totuşi ca atmosfera să existe local, în anumite regiuni ale planetei.)
Makemake este lipsită de sateliţi naturali şi se află la distanţă foarte mare de Pământ, fiind, din aceste cauze, foarte greu de studiat, astfel încât puţinele date pe care le avem despre ea sunt aproximative.
Aceste observaţii recente sporesc însă mult volumul cunoştinţelor noastre despre Makemake: astronomii au putut estima dimensiunile şi densitatea ei, au tras concluzii privind atmosfera şi au măsurat albedo-ul planetei (cât de mult din lumina Soarelui este reflectat de suprafaţa planetei). Albedo-ul lui Makemake are valoarea de cca. 0,77 - comparabil cu cel al zăpezii murdare; este mai mare decât al lui Pluto, dar mai mic decât al lui Eris.
Dincolo de orbita lui Pluto, în Sistemul Solar, orbitează o planetă din grupa aşa-numitelor „planete pitice”, clasă căreia îi aparţine, din 2006, şi Pluto. Planeta îndepărtată, mai mică decât Pluto, numită Makemake, este puţin cunoscută, iar astronomii presupuneau că ar avea o atmosferă similară cu cea a lui Pluto. Dar cercetări recente arată că lucrurile stau altfel.
Makemake are aproximativ două treimi din mărimea lui Pluto; este o lume îngheţată care, după cum arată ultimele observaţii astronomice, este lipsită de o atmosferă semnficativă, care să o înconjoare complet. Această caracteristică o deosebeşte de Pluto, făcând-o mai asemănătoare cu Eris, cea mai masivă dintre planetele pitice din Sistemul Solar.
O echipă de cercetători, condusă de Jose Luis Ortiz, de la Institutul de Astrofizică din Andalucia, Spania, a combinat mai multe date obţinute cu ajutorul a trei telescoape mari instalate în Chile - Very Large Telescope (VLT), New Technology Telescope (NTT) şi TRAPPIST (TRAnsiting Planets and PlanetesImals Small Telescope) - şi alte câteva telescope mai mici din America de Sud, pentru a observa trecerea planetei pitice Makemake prin faţa unei stele îndepărtate (ocultare stelară).
Aceasta este o metodă utilizată curent în astronomie petru identificarea şi caracterizarea unor planete; schimbările în luminozitatea stelei, în momentul trecerii planetei prin faţa ei, dau informaţii despre caractersticile planetei.
În cazul de faţă, când Makemake a trecut prin faţa stelei, lumina acesteia a dispărut şi apoi a reapărut foarte brusc, în loc de a se diminua şi a se intensifica apoi în mod treptat - un indiciu ce sugerează că planeta pitică nu prezintă o atmosferă dezvoltată. (E posibil totuşi ca atmosfera să existe local, în anumite regiuni ale planetei.)
Makemake este lipsită de sateliţi naturali şi se află la distanţă foarte mare de Pământ, fiind, din aceste cauze, foarte greu de studiat, astfel încât puţinele date pe care le avem despre ea sunt aproximative.
Aceste observaţii recente sporesc însă mult volumul cunoştinţelor noastre despre Makemake: astronomii au putut estima dimensiunile şi densitatea ei, au tras concluzii privind atmosfera şi au măsurat albedo-ul planetei (cât de mult din lumina Soarelui este reflectat de suprafaţa planetei). Albedo-ul lui Makemake are valoarea de cca. 0,77 - comparabil cu cel al zăpezii murdare; este mai mare decât al lui Pluto, dar mai mic decât al lui Eris.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
NASA a făcut pe Marte o descoperire „cutremurătoare, care va intra în manualele de istorie”
Cercetătorii care lucrează la NASA în cadrul Mars Science Laboratory au o problemă: au făcut o descoperire extraordinară pe Marte, însă nu o pot dezvălui încă, deoarece vor să se asigure că rezultatele nu se datorează vreunei erori a instrumentelor.John Grotzinger, şeful MSL, a anunţat că SAM (Sample Analysis at Mars), un instrument cu care este dotat roverul Curiosity, a făcut o descoperire „cutremurătoare”.
„Obţinem date de la SAM chiar şi în acest moment în care vorbim, iar datele sunt foarte interesante”, spune Grotzinger. SAM este un laborator de chimie în miniatură, folosit de specialiştii NASA pentru a analiza solul şi atmosfera marţiană.
Recent, specialiştii NASA au analizat cu ajutorul acestui instrument o mostră de sol marţian, iar rezultatele au fost tulburătoare. „Aceste date vor intra în manualele de istorie. Este ceva extraordinar”, spune Grotzinger.
De ce nu vor experţii NASA să anunţe care este descoperirea extraordinară? Cercetătorii vor să fie precauţi şi să se asigure că rezultatele nu se datorează vreunei erori a instrumentului sau contaminării acestuia cu ceva de pe Terra.
Specialiştii NASA au mai avut parte de o alarmă falsă în cadrul acestei expediţii pe Marte, atunci când SAM a detectat urme de gaz metan într-o mostră de aer de pe Marte. Descoperirea era una importantă, căci pe Terra metanul poate proveni de la organisme vii. Cei de la NASA nu au anunţat această descoperire înainte să verifice rezultatele, deoarece era posibil ca mostra de aer să fi fost contaminată de aerul adus de roverul marţian atunci când a decolat de pe Terra. După ce au măsurat din nou aerul marţian, urmele de gaz metan au dispărut.
Grotzinger afirmă că echipa sa va fi gata să anunţe această descoperire importantă în câteva săptămâni, după ce specialiştii vor fi verificat şi reverificat rezultatele extraordinare. Cel mai probabil, anunţul va fi făcut cu ocazia evenimentului anual al „American Geophysical Union”, ce se va desfăşura între 3 şi 7 decembrie la San Francisco.
Chiar dacă experţii NASA nu vor să dezvăluie încă despre ce este vorba, alţi specialişti au început să speculeze pe tema descoperirii. Primul indiciu este oferit chiar de instrument: SAM este proiectat să investigheze compoziţia chimică şi izotopică a atmosferei şi a solului marţian, căutând în primul rând molecule organice. Aceste molecule joacă un rol important în căutarea vieţii extraterestre: formele de viaţă nu pot exista fără molecule organice.
„Dacă este într-adevăr o descoperire care va intra în cărţile de istorie, mă aştept să fie vorba despre material organic”, afirmă Peter Smith, un cercetător de la Laboratorul Lunar şi Planetar din cadrul Universităţii Arizona. Smith a condus o altă echipă de cercetători de la NASA, cea care a gestionat misiunea landerului Phoenix, care a amartizat la Polul Nord marţian în 2008.
Descoperirea unor compuşi organici simpli nu ar fi cu adevărat şocant, spune Smith, deoarece aceştia au ajuns cel mai probabil pe Marte cu ajutorul unor meteoriţi originari din centura de asteroizi. Chiar şi aşa, o astfel de descoperire ar sugera că elementele esenţiale vieţii există pe Marte, fiind nevoie doar de apă (care a existat în trecut pe Marte) pentru a produce organisme.
„Dacă au descoperit «semnătura» unui organism complex, asta ar fi cu adevărat uluitor”, afirmă Smith, deoarece acest lucru ar sugera că în trecut Planeta Roşie ar fi găzduit forme complexe de viaţă. „Dar şansele ca roverul marţian să fi descoperit aşa ceva săpând aleatoriu într-o dună sunt foarte, foarte mici”, a concluzionat Smith.
Surse: NPR, Wired, io9
Cercetătorii care lucrează la NASA în cadrul Mars Science Laboratory au o problemă: au făcut o descoperire extraordinară pe Marte, însă nu o pot dezvălui încă, deoarece vor să se asigure că rezultatele nu se datorează vreunei erori a instrumentelor.John Grotzinger, şeful MSL, a anunţat că SAM (Sample Analysis at Mars), un instrument cu care este dotat roverul Curiosity, a făcut o descoperire „cutremurătoare”.
„Obţinem date de la SAM chiar şi în acest moment în care vorbim, iar datele sunt foarte interesante”, spune Grotzinger. SAM este un laborator de chimie în miniatură, folosit de specialiştii NASA pentru a analiza solul şi atmosfera marţiană.
Recent, specialiştii NASA au analizat cu ajutorul acestui instrument o mostră de sol marţian, iar rezultatele au fost tulburătoare. „Aceste date vor intra în manualele de istorie. Este ceva extraordinar”, spune Grotzinger.
De ce nu vor experţii NASA să anunţe care este descoperirea extraordinară? Cercetătorii vor să fie precauţi şi să se asigure că rezultatele nu se datorează vreunei erori a instrumentului sau contaminării acestuia cu ceva de pe Terra.
Specialiştii NASA au mai avut parte de o alarmă falsă în cadrul acestei expediţii pe Marte, atunci când SAM a detectat urme de gaz metan într-o mostră de aer de pe Marte. Descoperirea era una importantă, căci pe Terra metanul poate proveni de la organisme vii. Cei de la NASA nu au anunţat această descoperire înainte să verifice rezultatele, deoarece era posibil ca mostra de aer să fi fost contaminată de aerul adus de roverul marţian atunci când a decolat de pe Terra. După ce au măsurat din nou aerul marţian, urmele de gaz metan au dispărut.
Grotzinger afirmă că echipa sa va fi gata să anunţe această descoperire importantă în câteva săptămâni, după ce specialiştii vor fi verificat şi reverificat rezultatele extraordinare. Cel mai probabil, anunţul va fi făcut cu ocazia evenimentului anual al „American Geophysical Union”, ce se va desfăşura între 3 şi 7 decembrie la San Francisco.
Chiar dacă experţii NASA nu vor să dezvăluie încă despre ce este vorba, alţi specialişti au început să speculeze pe tema descoperirii. Primul indiciu este oferit chiar de instrument: SAM este proiectat să investigheze compoziţia chimică şi izotopică a atmosferei şi a solului marţian, căutând în primul rând molecule organice. Aceste molecule joacă un rol important în căutarea vieţii extraterestre: formele de viaţă nu pot exista fără molecule organice.
„Dacă este într-adevăr o descoperire care va intra în cărţile de istorie, mă aştept să fie vorba despre material organic”, afirmă Peter Smith, un cercetător de la Laboratorul Lunar şi Planetar din cadrul Universităţii Arizona. Smith a condus o altă echipă de cercetători de la NASA, cea care a gestionat misiunea landerului Phoenix, care a amartizat la Polul Nord marţian în 2008.
Descoperirea unor compuşi organici simpli nu ar fi cu adevărat şocant, spune Smith, deoarece aceştia au ajuns cel mai probabil pe Marte cu ajutorul unor meteoriţi originari din centura de asteroizi. Chiar şi aşa, o astfel de descoperire ar sugera că elementele esenţiale vieţii există pe Marte, fiind nevoie doar de apă (care a existat în trecut pe Marte) pentru a produce organisme.
„Dacă au descoperit «semnătura» unui organism complex, asta ar fi cu adevărat uluitor”, afirmă Smith, deoarece acest lucru ar sugera că în trecut Planeta Roşie ar fi găzduit forme complexe de viaţă. „Dar şansele ca roverul marţian să fi descoperit aşa ceva săpând aleatoriu într-o dună sunt foarte, foarte mici”, a concluzionat Smith.
Surse: NPR, Wired, io9
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Planeta colosală: un „super-Jupiter” a fost descoperit de astronomi într-un sistem de exoplanete
O echipă internaţională de astrofizicieni a identificat o planetă de 13 ori mai mare decât Jupiter „al nostru”, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.
Dacă Jupiter are un diametru de 11 ori mai mare decât al Terrei şi o masă de două ori şi jumătate mai mare decât masa tuturor celoralte planete din Sistemul Solar, la un loc, nu putem decât să încercăm să ne închipuim mărimea planetei nou-descoperite - un „super-Jupiter” ce orbitează în jurul unei stele masive, numite Kappa Andromedae.
De peste 3 ani nu mai fusese descoperit niciun nou sistem exoplanetar, astfel încât e uşor de înţeles satisfacţia astronomilor nord-americani, europeni şi asiatici care au contribuit la descoperire.
Planeta identificată - denumită Kappa And b - are masa de cel puţin 13 ori mai mare decât a lui Jupiter şi o orbită ceva mai mare decât a lui Neptun. Este atât de mare şi luminoasă, încât a putut fi observată direct, datorită luminii emise, nu prin metodele indirecte prin care se detectează de obicei existenţa unei planete îndepărtate. Până acum, doar vreo 6 exoplanete au fost descoperite în acest mod.
Steaua în jurul căreia orbitează este şi ea enormă, având o masă de 2,5 ori mai mare decât a Soarelui. Dintre toate stelele cunoscute, asociate cu o planetă observată direct, aceasta este cea mai masivă. Steaua, care poate fi văzută cu ochiul liber, este situată în constelaţia Andromeda, la 170 ani-lumină depărtare de Pământ.
Astronomii au identificat planeta pe imaginile în infraroşu luate cu telescopul Subaru din Hawaii, în cadrul programului SEEDS (Strategic Explorations of Exoplanets and Disks with Subaru).
O echipă internaţională de astrofizicieni a identificat o planetă de 13 ori mai mare decât Jupiter „al nostru”, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar.
Dacă Jupiter are un diametru de 11 ori mai mare decât al Terrei şi o masă de două ori şi jumătate mai mare decât masa tuturor celoralte planete din Sistemul Solar, la un loc, nu putem decât să încercăm să ne închipuim mărimea planetei nou-descoperite - un „super-Jupiter” ce orbitează în jurul unei stele masive, numite Kappa Andromedae.
De peste 3 ani nu mai fusese descoperit niciun nou sistem exoplanetar, astfel încât e uşor de înţeles satisfacţia astronomilor nord-americani, europeni şi asiatici care au contribuit la descoperire.
Planeta identificată - denumită Kappa And b - are masa de cel puţin 13 ori mai mare decât a lui Jupiter şi o orbită ceva mai mare decât a lui Neptun. Este atât de mare şi luminoasă, încât a putut fi observată direct, datorită luminii emise, nu prin metodele indirecte prin care se detectează de obicei existenţa unei planete îndepărtate. Până acum, doar vreo 6 exoplanete au fost descoperite în acest mod.
Steaua în jurul căreia orbitează este şi ea enormă, având o masă de 2,5 ori mai mare decât a Soarelui. Dintre toate stelele cunoscute, asociate cu o planetă observată direct, aceasta este cea mai masivă. Steaua, care poate fi văzută cu ochiul liber, este situată în constelaţia Andromeda, la 170 ani-lumină depărtare de Pământ.
Astronomii au identificat planeta pe imaginile în infraroşu luate cu telescopul Subaru din Hawaii, în cadrul programului SEEDS (Strategic Explorations of Exoplanets and Disks with Subaru).
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Imagini spectaculoase cu „stele căzătoare” surprinse cu ocazia Leonidelor 2012
Leonidele, un curent meteoric activ între 10 şi 23 noiembrie, a avut maximul de activitate pe data de 17 noiembrie. Meteoriţii au creat un veritabil spectacol celest în acest weekend, mai mulţi fotografi din întreaga lume reuşind să surprindă cadre unice.
Leonidele sunt vizibile în fiecare an, apărând ca „stele căzătoare” ce par să radieze din zona constelaţiei Leu. Meteoriţii devin vizibil atunci când Terra intră în calea resturilor cometei Tempel-Tuttle, care trece prin interiorul sistemului solar la fiecare 33 de ani.
Anul acesta, meteoriţii au fost mai vizibili decât de obicei datorită Lunii, care se afla în creştere (astfel că nu lumina foarte tare) şi care a apus înainte ca punctul radiant al Leonidelor din Leu să urce pe cer.
Scott Tully, un fotograf din Connecticut, a surprins o imagine spectaculoasă a meteoriţilor în dimineaţa zilei de sâmbătă, la ora 5:
Alt observator pasionat, Mike Hankey din Freeland, Maryland, a reuşit la rândul său să fotografieze Leonidele înaintea răsăritului:
Dacă aţi ratat Leonidele, nu vă îngrijoraţi! Luna viitoare, în zilele de 13 şi 14 decembrie, curentul meteoric al Geminidelor se anunţă chiar mai spectaculos decât acesta. Specialiştii estimează că Geminidele vor avea un maxim de 10 ori mai puternic decât cel al Leonidelor.
Leonidele, un curent meteoric activ între 10 şi 23 noiembrie, a avut maximul de activitate pe data de 17 noiembrie. Meteoriţii au creat un veritabil spectacol celest în acest weekend, mai mulţi fotografi din întreaga lume reuşind să surprindă cadre unice.
Leonidele sunt vizibile în fiecare an, apărând ca „stele căzătoare” ce par să radieze din zona constelaţiei Leu. Meteoriţii devin vizibil atunci când Terra intră în calea resturilor cometei Tempel-Tuttle, care trece prin interiorul sistemului solar la fiecare 33 de ani.
Anul acesta, meteoriţii au fost mai vizibili decât de obicei datorită Lunii, care se afla în creştere (astfel că nu lumina foarte tare) şi care a apus înainte ca punctul radiant al Leonidelor din Leu să urce pe cer.
Scott Tully, un fotograf din Connecticut, a surprins o imagine spectaculoasă a meteoriţilor în dimineaţa zilei de sâmbătă, la ora 5:
Alt observator pasionat, Mike Hankey din Freeland, Maryland, a reuşit la rândul său să fotografieze Leonidele înaintea răsăritului:
Dacă aţi ratat Leonidele, nu vă îngrijoraţi! Luna viitoare, în zilele de 13 şi 14 decembrie, curentul meteoric al Geminidelor se anunţă chiar mai spectaculos decât acesta. Specialiştii estimează că Geminidele vor avea un maxim de 10 ori mai puternic decât cel al Leonidelor.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Nu este un scenariu de film: asteroizii periculoşi vor fi distruşi prin explozii nucleare
Distrugerea unui asteroid periculos cu ajutorul unei bombe nucleare reprezintă unul dintre cele mai cunoscute scenarii de filme SF care are şanse a deveni realitate într-o bună zi.
Oamenii de ştiinţă dezvoltă o strategie care, într-o bună zi va putea distruge un asteroid ameninţător printr-o explozie nucleară. Potrivit specialiştilor, nava, cunoscută sub numele de Hypervelocity Asteroid Intercept Vehicle, sau HAIV, nu va avea pilot. Rolul său va fi de a lovi roca spaţială de două ori, într-o succesiune rapidă. Astfel, prima lovitură va fi non-nucleară şi va avea rolul de a crea celei de-a doua suficient spaţiu pentru a pătrunde în interiorul asteroidului.
„Utilizând acest concept propus de noi oferim o soluţie viabilă, ea fiind eficientă din punct de vedere economic şi fezabilă din punct de vedere tehnologic”, a declarat coordonatorul studiului, Bong Wie.
De-a lungul existenţei sale, Terra a fost lovită de asteroizi, iar unele dintre aceste atacuri au avut repercusiuni catastrofale.Acum, calculele ştiinţifice estimează că este posibil ca Pământul să devină foarte curând ţinta unui astfel de corp ceresc care chiar dacă nu ar fi destul de puternic încât să distrugă specia umană, ar avea capacitatea de a produce pagube economice serioase. Prin urmare, avem nevoie de un plan care să ne asigure apărarea împotriva unui astfel de eveniment. El ar trebui să includă atât strategii de deviere, cât şi de atac, în cazul în care asteroidul se dovedeşte a fi greu de mutat de pe traiectoria sa.
Pentru această a doua parte a planului, Wie şi colegii săi au creat HAIV, care încorporează două dispozitive diferite de lovire „un lider” şi un „urmăritor”. Pe măsură de HAIV se apropie de asteroid, liderul se separă şi pătrunde în interiorul asteroidului, formând un crater cu o întindere de 100 de metri.
Arma nucleară sau urmăritorul loveşte în aceeaşi zonă câteva secunde mai târziu, făcând asteroidul ţăndări. În acest fel, mare parte din asteroid va fi aruncată în spaţiu şi doar un mic procent va mai ajunge pe Pământ.
Proiectul HAIV este încă în stadiu incipient şi va mai fi nevoie de foarte multă muncă până când acesta fi finalizat în următorul deceniu.
„Ţelul nostru este acela de a fi capabili să dezvoltăm o misiune demonstrativă de aproximativ 550 de milioane de dolari, în următorii 10 ani”, a declarat Wie.
Distrugerea unui asteroid periculos cu ajutorul unei bombe nucleare reprezintă unul dintre cele mai cunoscute scenarii de filme SF care are şanse a deveni realitate într-o bună zi.
Oamenii de ştiinţă dezvoltă o strategie care, într-o bună zi va putea distruge un asteroid ameninţător printr-o explozie nucleară. Potrivit specialiştilor, nava, cunoscută sub numele de Hypervelocity Asteroid Intercept Vehicle, sau HAIV, nu va avea pilot. Rolul său va fi de a lovi roca spaţială de două ori, într-o succesiune rapidă. Astfel, prima lovitură va fi non-nucleară şi va avea rolul de a crea celei de-a doua suficient spaţiu pentru a pătrunde în interiorul asteroidului.
„Utilizând acest concept propus de noi oferim o soluţie viabilă, ea fiind eficientă din punct de vedere economic şi fezabilă din punct de vedere tehnologic”, a declarat coordonatorul studiului, Bong Wie.
De-a lungul existenţei sale, Terra a fost lovită de asteroizi, iar unele dintre aceste atacuri au avut repercusiuni catastrofale.Acum, calculele ştiinţifice estimează că este posibil ca Pământul să devină foarte curând ţinta unui astfel de corp ceresc care chiar dacă nu ar fi destul de puternic încât să distrugă specia umană, ar avea capacitatea de a produce pagube economice serioase. Prin urmare, avem nevoie de un plan care să ne asigure apărarea împotriva unui astfel de eveniment. El ar trebui să includă atât strategii de deviere, cât şi de atac, în cazul în care asteroidul se dovedeşte a fi greu de mutat de pe traiectoria sa.
Pentru această a doua parte a planului, Wie şi colegii săi au creat HAIV, care încorporează două dispozitive diferite de lovire „un lider” şi un „urmăritor”. Pe măsură de HAIV se apropie de asteroid, liderul se separă şi pătrunde în interiorul asteroidului, formând un crater cu o întindere de 100 de metri.
Arma nucleară sau urmăritorul loveşte în aceeaşi zonă câteva secunde mai târziu, făcând asteroidul ţăndări. În acest fel, mare parte din asteroid va fi aruncată în spaţiu şi doar un mic procent va mai ajunge pe Pământ.
Proiectul HAIV este încă în stadiu incipient şi va mai fi nevoie de foarte multă muncă până când acesta fi finalizat în următorul deceniu.
„Ţelul nostru este acela de a fi capabili să dezvoltăm o misiune demonstrativă de aproximativ 550 de milioane de dolari, în următorii 10 ani”, a declarat Wie.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Astronauţii ar putea supravieţui pe Marte, susţine NASA
Astronauţii implicaţi în viitoarele misiuni spaţiale vor putea supravieţui radiaţiilor de pe Planeta Roşie, susţine un expert NASA.
De curând, cercetătorul responsabil pentru monitorizarea datelor colectate de roverul Curiosity cu privire la radiaţii a declarat că nivelurile de energie de la suprafaţa planetei fluctuează de la zi la zi şi de la sezon la sezon, dar că ele nu sunt diferite de cele experimentate la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.
"Absolut, astronauţii pot supravieţui în acel mediu. În realitate nu ne-am pus niciodată problema cum le vom putea oferi astronauţilor cea mai bună protecţie", a explicat omul de ştiinţă, Don Hassler.
Pe Pământ, atmosfera şi câmpul magnetic feresc viaţa de radiaţiile puternice emise de soare şi alte surse cosmice. Totuşi, Marte nu deţine astfel de caracteristici, iar astronauţii care ar ajunge aici ar fi expuşi la un nivel de radiaţii mult mai ridicat.
Hessler susţine că, în ciuda faptului că roverul va trebui să fie expus la o furtună solară, un eveniment care va creşte cu mult nivelurile de radiaţii, ar trebui să fie posibil ca astronauţii să suporte doza de radiaţii proprie unei misiuni de 1-2 ani pe Marte.
Astronauţii au limite de expunere la radiaţiile pe care le pot suporta în timpul misiunilor. Aceste limite determină cât de mult poate fi expus un astronaut la radiaţii solare sau cosmice înainte de a i se deteriora grav sănătatea. Având în vedere că o misiune pe Marte ar presupune o durată lungă de expunere, astronauţii vor trebui să poarte o protecţie potrivită.
Furtunile solare sunt cele mai îngrijorătoare. Expunerea la radiaţii în timpul unui astfel de eveniment ar putea cauza îmbolnăvirea imediată a astronauţilor de pe Marte sau din spaţiu.
Astronauţii implicaţi în viitoarele misiuni spaţiale vor putea supravieţui radiaţiilor de pe Planeta Roşie, susţine un expert NASA.
De curând, cercetătorul responsabil pentru monitorizarea datelor colectate de roverul Curiosity cu privire la radiaţii a declarat că nivelurile de energie de la suprafaţa planetei fluctuează de la zi la zi şi de la sezon la sezon, dar că ele nu sunt diferite de cele experimentate la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.
"Absolut, astronauţii pot supravieţui în acel mediu. În realitate nu ne-am pus niciodată problema cum le vom putea oferi astronauţilor cea mai bună protecţie", a explicat omul de ştiinţă, Don Hassler.
Pe Pământ, atmosfera şi câmpul magnetic feresc viaţa de radiaţiile puternice emise de soare şi alte surse cosmice. Totuşi, Marte nu deţine astfel de caracteristici, iar astronauţii care ar ajunge aici ar fi expuşi la un nivel de radiaţii mult mai ridicat.
Hessler susţine că, în ciuda faptului că roverul va trebui să fie expus la o furtună solară, un eveniment care va creşte cu mult nivelurile de radiaţii, ar trebui să fie posibil ca astronauţii să suporte doza de radiaţii proprie unei misiuni de 1-2 ani pe Marte.
Astronauţii au limite de expunere la radiaţiile pe care le pot suporta în timpul misiunilor. Aceste limite determină cât de mult poate fi expus un astronaut la radiaţii solare sau cosmice înainte de a i se deteriora grav sănătatea. Având în vedere că o misiune pe Marte ar presupune o durată lungă de expunere, astronauţii vor trebui să poarte o protecţie potrivită.
Furtunile solare sunt cele mai îngrijorătoare. Expunerea la radiaţii în timpul unui astfel de eveniment ar putea cauza îmbolnăvirea imediată a astronauţilor de pe Marte sau din spaţiu.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
NASA stabileşte un nou record observând cea mai distantă galaxie descoperită până acum
Combinând capacităţile telescoapelor Hubble şi Spitzer, oamenii de ştiinţă de la NASA au reuşit să stabilească un nou record: ei au reuşit să observe cea mai distantă galaxie din Univers, găsită până în acest moment.
Noua galaxie observată se află la 13,3 miliarde de ani lumină depărtare de noi. Lumina provenită de la această galaxie, botezată MACS0647-JD, s-a format la 420 de milioane de ani depărtare de Big Bang.
Mulţumită efectului de lentilă gravitaţională creat de un cluster masiv de galaxii, numit MACS J0647+7015, astronomii au observat trei imagini mărite ale MACS0647-JD. Gravitaţia cluster-ului a amplificat lumina provenită de la galaxia îndepărtată, făcând ca imaginea să apară mai strălucitoare şi permiţându-le cercetătorilor să o identifice mai uşor şi cu o mai mare încredere.
Obiectul este atât de mic încât el ar putea reprezenta o galaxie aflată în etapă embrionară. Analizele arată că galaxia are o întindere mai mică de 600 de ani lumină. Pe baza observaţiilor realizat asupra galaxiilor mai apropiate, astronomii estimează că o galaxie aflată în acel stadiu ar trebui să aibă o întindere de cel puţin 2.000 de ani lumină. Ca o comparaţie, Marele Nor al lui Magellan, o galaxie pitică din vecinătatea noastră are o întindere de 14.000 de ani lumină, pe când Calea Lactee se întinde pe 150.000 ani lumină.
„Acest obiect ar putea fi una dintre pietrele de temelie ale unei galaxii. De-a lungul următorilor 13 miliarde de ani, este probabil ca ea să fi dezvoltat zeci, sute sau chiar mii de evenimente de fuziune cu alte galaxii sau fragmente de galaxii”, a declarat coordonatorul studiului dr. Dan Coe.
Masa estimată a stelelor din MACS0647-JD abia dacă este egală cu 0,1% dintr-un procent din masa tuturor stelelor din Calea Lactee.
Studiul estimează că MACS0647-JD are o deplasare sper roşu de 11, acesta fiind nivelul cel mai ridicat observat vreodată.
„Probabil că primele galaxii s-au format cu 100 - 500 de milioane de ani după Big Bang. Galaxiile formate atât de timpuriu sunt mult mai persistente decât cele formate mai târziu, ele sunt relativ libere de elemente grele generate de generaţiile ulterioare de supernove”, au explicat oamenii de ştiinţă.
Combinând capacităţile telescoapelor Hubble şi Spitzer, oamenii de ştiinţă de la NASA au reuşit să stabilească un nou record: ei au reuşit să observe cea mai distantă galaxie din Univers, găsită până în acest moment.
Noua galaxie observată se află la 13,3 miliarde de ani lumină depărtare de noi. Lumina provenită de la această galaxie, botezată MACS0647-JD, s-a format la 420 de milioane de ani depărtare de Big Bang.
Mulţumită efectului de lentilă gravitaţională creat de un cluster masiv de galaxii, numit MACS J0647+7015, astronomii au observat trei imagini mărite ale MACS0647-JD. Gravitaţia cluster-ului a amplificat lumina provenită de la galaxia îndepărtată, făcând ca imaginea să apară mai strălucitoare şi permiţându-le cercetătorilor să o identifice mai uşor şi cu o mai mare încredere.
Obiectul este atât de mic încât el ar putea reprezenta o galaxie aflată în etapă embrionară. Analizele arată că galaxia are o întindere mai mică de 600 de ani lumină. Pe baza observaţiilor realizat asupra galaxiilor mai apropiate, astronomii estimează că o galaxie aflată în acel stadiu ar trebui să aibă o întindere de cel puţin 2.000 de ani lumină. Ca o comparaţie, Marele Nor al lui Magellan, o galaxie pitică din vecinătatea noastră are o întindere de 14.000 de ani lumină, pe când Calea Lactee se întinde pe 150.000 ani lumină.
„Acest obiect ar putea fi una dintre pietrele de temelie ale unei galaxii. De-a lungul următorilor 13 miliarde de ani, este probabil ca ea să fi dezvoltat zeci, sute sau chiar mii de evenimente de fuziune cu alte galaxii sau fragmente de galaxii”, a declarat coordonatorul studiului dr. Dan Coe.
Masa estimată a stelelor din MACS0647-JD abia dacă este egală cu 0,1% dintr-un procent din masa tuturor stelelor din Calea Lactee.
Studiul estimează că MACS0647-JD are o deplasare sper roşu de 11, acesta fiind nivelul cel mai ridicat observat vreodată.
„Probabil că primele galaxii s-au format cu 100 - 500 de milioane de ani după Big Bang. Galaxiile formate atât de timpuriu sunt mult mai persistente decât cele formate mai târziu, ele sunt relativ libere de elemente grele generate de generaţiile ulterioare de supernove”, au explicat oamenii de ştiinţă.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Tehnologii extraordinare: noua staţiune britanică de cercetări antarctice se poate deplasa „pe schiuri”
Cu înfăţişarea SF care te duce cu gândul la o navă spaţială ajunsă pe o planetă înzăpezită, staţiunea de cercetări Halley VI, instalată de British Antarctic Survey pe Banchiza Brunt din Antarctica, este o construcţie futuristă capabilă nu numai să ofere ocupanţilor cele mai bune condiţii de trai şi de lucru, ci şi să se deplaseze dintr-un loc în altul, pentru a nu fi îngropată în zăpadă.Alcătuită dintr-un şir de module cu picioare, construcţia se poate deplasa pe suprafaţa îngheţată, pentru a evita îngroparea în zăpadă care a afectat structurile instalate anterior pe Banchiza Brunt. Aceasta este cea de-a şasea staţiune ştiinţifică britanică instalată în regiune; primele 4 au fost avariate de greutatea zăpezii adunate deasupra lor, iar cea de-a cincea, Halley V, a fost abandonată de teamă că s-ar putea scufunda prin ruperea stratului de gheaţă plutitor pe care se afla.Halley VI, însă, n-ar trebui să aibă asemenea probleme, datorită caracteristicii ei unice - posibilitatea de a se deplasa.Inaugurarea staţiunii, În valoare de 25.8 milioane de lire sterline, proiectată de firma britanică Hugh Broughton Architects, marchează împlinirea unui secol de la faimoasa expediţie a exploratorului britanic Robert Scott pentru atingerea Polului Sud, o aventură eroică încheiată tragic, prin moartea întregii echipe de exploratori.
Halley VI este alcătuită din mai multe module - fiecare modul fiind prevăzut cu 4 picioare - conectate prin tuneluri şi care se găsesc la 4 metri deasupra solului. Cuprinde, pe lângă laboratoare şi dormitoare, un spaţiu de relaxare şi socializare - în modulul roşu din mijloc - care include o sufragerie, un bar şi o sală de fitness. La capătul dinspre nord există şi o aşa-numită „cameră liniştită”, de unde poate fi contemplat peisajul antarctic.
Când staţiunea urmează să fie deplasată, modulele pot fi desprinse unul de celălalt şi mutate.
Staţiunea urmează să adăpostească între 16 şi 52 de membri ai personalului, în funcţie de sezon. Numărul maxim de persoane se adună în cursul lunilor de vară, în vreme ce iarna, în timpul celor 3 luni de întuneric absolut, când temperaturile scad până la -56 grade Celsius, vor rămâne doar 16 persoane, care să asigure funcţionarea staţiunii.Arhitecţii au avut nevoie de opt ani pentru a proiecta această construcţie hi-tech, capabilă să suporte condiţiile extrem de aspre ale mediului antarctic.
Construirea bazei a durat alţi patru ani, deoarece în fiecare an nu s-a putut lucra decât în timpul unei perioade de nouă săptămâni, în timpul verii antarctice.David Willetts, ministrul britanic responsabil de învăţământul superior şi ştiinţă, a numit noua bază de cercetări Halley VI „un triumf al design-ului, inovaţiei şi ingineriei britanice”.
Staţiunea urmează să fie utilizată de British Antarctic Survey, organizaţia ştiinţifică ai cărei membri desfăşoară, de ani de zile, cercetări importante privind câmpul magnetic al Terrei şi straturile superioare ale atmosferei, la graniţa cu spaţiul cosmic. Datele obţinute în precedenta bază de cercetări au dus, în 1985, la descoperirea, de către British Antarctic Survey, a găurii din stratul de ozon de deasupra Antarcticii.
[b]
Cu înfăţişarea SF care te duce cu gândul la o navă spaţială ajunsă pe o planetă înzăpezită, staţiunea de cercetări Halley VI, instalată de British Antarctic Survey pe Banchiza Brunt din Antarctica, este o construcţie futuristă capabilă nu numai să ofere ocupanţilor cele mai bune condiţii de trai şi de lucru, ci şi să se deplaseze dintr-un loc în altul, pentru a nu fi îngropată în zăpadă.Alcătuită dintr-un şir de module cu picioare, construcţia se poate deplasa pe suprafaţa îngheţată, pentru a evita îngroparea în zăpadă care a afectat structurile instalate anterior pe Banchiza Brunt. Aceasta este cea de-a şasea staţiune ştiinţifică britanică instalată în regiune; primele 4 au fost avariate de greutatea zăpezii adunate deasupra lor, iar cea de-a cincea, Halley V, a fost abandonată de teamă că s-ar putea scufunda prin ruperea stratului de gheaţă plutitor pe care se afla.Halley VI, însă, n-ar trebui să aibă asemenea probleme, datorită caracteristicii ei unice - posibilitatea de a se deplasa.Inaugurarea staţiunii, În valoare de 25.8 milioane de lire sterline, proiectată de firma britanică Hugh Broughton Architects, marchează împlinirea unui secol de la faimoasa expediţie a exploratorului britanic Robert Scott pentru atingerea Polului Sud, o aventură eroică încheiată tragic, prin moartea întregii echipe de exploratori.
Halley VI este alcătuită din mai multe module - fiecare modul fiind prevăzut cu 4 picioare - conectate prin tuneluri şi care se găsesc la 4 metri deasupra solului. Cuprinde, pe lângă laboratoare şi dormitoare, un spaţiu de relaxare şi socializare - în modulul roşu din mijloc - care include o sufragerie, un bar şi o sală de fitness. La capătul dinspre nord există şi o aşa-numită „cameră liniştită”, de unde poate fi contemplat peisajul antarctic.
Când staţiunea urmează să fie deplasată, modulele pot fi desprinse unul de celălalt şi mutate.
Staţiunea urmează să adăpostească între 16 şi 52 de membri ai personalului, în funcţie de sezon. Numărul maxim de persoane se adună în cursul lunilor de vară, în vreme ce iarna, în timpul celor 3 luni de întuneric absolut, când temperaturile scad până la -56 grade Celsius, vor rămâne doar 16 persoane, care să asigure funcţionarea staţiunii.Arhitecţii au avut nevoie de opt ani pentru a proiecta această construcţie hi-tech, capabilă să suporte condiţiile extrem de aspre ale mediului antarctic.
Construirea bazei a durat alţi patru ani, deoarece în fiecare an nu s-a putut lucra decât în timpul unei perioade de nouă săptămâni, în timpul verii antarctice.David Willetts, ministrul britanic responsabil de învăţământul superior şi ştiinţă, a numit noua bază de cercetări Halley VI „un triumf al design-ului, inovaţiei şi ingineriei britanice”.
Staţiunea urmează să fie utilizată de British Antarctic Survey, organizaţia ştiinţifică ai cărei membri desfăşoară, de ani de zile, cercetări importante privind câmpul magnetic al Terrei şi straturile superioare ale atmosferei, la graniţa cu spaţiul cosmic. Datele obţinute în precedenta bază de cercetări au dus, în 1985, la descoperirea, de către British Antarctic Survey, a găurii din stratul de ozon de deasupra Antarcticii.
[b]
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Re: Noutati geografice curioase
Spectaculos: aurora australă a fost surprinsă de pe Staţia Spaţială Internaţională
Un astronaut, membru al echipajului de pe Staţia Spaţială Internaţională, a surprins o imagine spectaculoasă cu aurora australă.Acest tip de lumină se formează atunci când particule de vânt solar, atrase de câmpul magnetic al Pământului, interacţionează cu gazele atmosferice aflate în apropierea polilor.
Fotografia făcută din spaţiu a fost realizată cu un timp lung de expunere, din acest motiv stelele din fundal fiind înceţoşate.
În imagine pot fi observate şi panourile solare ale Staţiei Spaţiale Internaţionale (în partea stângă) şi braţul robotic al navetei Atlantis, aflată în ultima misiune în spaţiu.
Un astronaut, membru al echipajului de pe Staţia Spaţială Internaţională, a surprins o imagine spectaculoasă cu aurora australă.Acest tip de lumină se formează atunci când particule de vânt solar, atrase de câmpul magnetic al Pământului, interacţionează cu gazele atmosferice aflate în apropierea polilor.
Fotografia făcută din spaţiu a fost realizată cu un timp lung de expunere, din acest motiv stelele din fundal fiind înceţoşate.
În imagine pot fi observate şi panourile solare ale Staţiei Spaţiale Internaţionale (în partea stângă) şi braţul robotic al navetei Atlantis, aflată în ultima misiune în spaţiu.
Cerbulenco Liviu- membru academic
- Mesaje : 204
Data de inscriere : 07/04/2012
Varsta : 28
Localizare : R.Moldova,mun.Balti
Pagina 1 din 2 • 1, 2
Subiecte similare
» Curiozitati geografice
» TEME DE INSTRUIRE PENTRU CL. a VII-a
» Teme de instruire pentru clasa a VI-a
» Curiozitati geografice
» JOCURI GEOGRAFICE
» TEME DE INSTRUIRE PENTRU CL. a VII-a
» Teme de instruire pentru clasa a VI-a
» Curiozitati geografice
» JOCURI GEOGRAFICE
Pagina 1 din 2
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
|
|